„Cand te apropii de Euharistie,
principalul e sa crezi in prezenta reala a Trupului si Sangelui Domnului
in ea si ca esti pacatos, dar si sa fi luptat in tot felul impotriva
pacatelor si pentru curatirea de ele. Adica sa nu vii ca unul ce te
impaci, cu nepasare, cu starea de pacatos.
Numai luptand din toata puterea, e
prezent si Dumnezeu in tine, luptand cu puterea Lui impreunata cu
puterea ta. Daca lupt molesit, Dumnezeu nu lupta cu tarie in mine. In
taria luptei mele e prezenta taria luptei lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa
fiu tare, dar nu sunt tare daca nu simt puterea mea incordandu-se.
Insa in incordarea aceasta e lucrator si Dumnezeu pe masura ei.
Deci mantuirea se capata prin voia
omului si se respinge prin ea. Cel ce se apropie cu părere de rău pentru
păcatele sale de Sfântul Trup şi Sânge se mântuieşte, iar cel ce se
apropie cu nepăsare sau dispreţ se osândeşte.
A se imbraca cu Hristos inseamna a se
imbraca cu putere. Imaginea e luata de la imbracarea cu o armura; caci
Hristos e ca o arma sau ca o armura. Dar se intelege ca pe Hristos Il
imbracam cand Il primim in noi; caci nu ti se comunica puterea cuiva,
daca nu ti se face oarecum interioara. Dar acelasi lucru inseamna a te
impartasi cu Trupul lui Hristos: inseamna a te imbraca cu puterea Lui.
Ideea e ca Trupul lui Hristos cu care ne impartasim sau cu care ne
imbracam nu e ceva care ramane in noi sau lipit de noi, ca un lucru
pasiv, ci e un izvor de putere de care ne folosim, intrucat noi insine
ne insusim activ aceasta putere. Dar, ca sa fim mereu tinuti in stare de
putere, trebuie sa fim in comunicare continua cu Hristos; sa stam
mereu in comuniune cu Soarele puterii duhovnicesti.
Se remarca legatura fireasca intre
pomenirea neincetata a lui Hristos, deci si a patimii Lui, prin
rugaciune, si impartasirea continua cu Trupul Lui rastignit si
biruitor al mortii prin cruce. Comunicarea continua cu Trupul Domnului
intretine pomenirea Lui continua, caci ea e o pomenire cu lucrul, cu
fapta, nu numai cu cuvantul. La randul ei, pomenirea neincetata a
Domnului cu cuvantul, deci comunicarea Lui cu mintea, cu duhul, cu
inima noastra, se cere dupa o comunicare deplina cu Hristos prin
impartasirea de Trupul Lui.
Impartasirea deasa cu Trupul Domnului ca
si comunicare a puterii Lui catre noi, comunicare a Duhului Lui in
sufletul si vointa noastra, nu trebuie sa fie deci o primire magica a
Lui, ca lucrand prin El Insusi fara noi. Factorul activ uman comunica cu
factorul activ care e Hristos, pentru a deveni si mai activ. De aceea
trebuie o pregatire in acest sens din partea omului. «Cine se
impartaseste cu nevrednicie judecata siesi mananca, nedeosebind trupul
Domnului» (I Corinteni 11, 29).De aceea e mai bună o împărtăşire mai
rară dar bine pregătită, primită cu mare concentrare de putere şi
hotărâre de a conlucra cu pturerea din Trupul Domnului, decât o
împărtăşire într-o stare laxă, nepăsătoare, a puterilor proprii. O
împărtăşire deasă cu Trupul şi Sângele Domnului poate duce la slăbirea
concentrării în primirea Lor.
De aceea credem ca nu e bine sa se
impartaseasca toti credinciosii sau foarte multi la fiecare Sfanta
Liturghie, fara spovedanie si fara post, chiar daca ei se socotesc
lipsiti de pacate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de
simtire al primirii Sfintei Impartasanii.
Prin spovedanie ne recunoaştem
greşelile: doar astfel ne tăiem mândria noastră. De aceea Biserica
Ortodoxă păstrează rânduiala de a condiţiona participarea la jertfa
euharistică de mărturisirea păcatelor, de recunoaşterea vinovăţiei
noastre.
Trebuie sa traim cu cutremur acest
moment, atat din pricina obisnuintei noastre cu tot felul de ganduri, de
critici ale altora, de suparari cu altii, cat si din constiinta ca ne
impartasim cu Trupul preacurat al Domnului cerului si pamantului si cu
preascump Sangele Lui.”
Unul dintre tineri propovaduitori
spunea intr-o conferinta: “Nu ne impartasim ca spune cutare mosneag
(recte duhovnicii consacrati ai romanilor – n.n.) ca n-avem patruzeci de
zile…ca n-avem nu stiu ce…!?”Atunci mi-am amintit o observatie
a Cuviosului Paisie Aghioritul careia ii dau citire cu speranta ca
le-ar putea modera entuziasmul acestor „parintei”:
„Daca un parinte nu are prea multa
experienta, dar are dragoste foarte mare si adanca smerenie, el ii poate
ajuta pe fiii sai duhovnicesti cerand indrumare de la Batranii mai
incercati si cu harul lui Dumnezeu, pe care il primeste neincetat
datorita marii sale smerenii. Cu toate acestea, preotul tanar care aduna
in jurul lui persoane tinere ca ucenici isi arata inaltimea mandriei,
de care este patruns pana in maduva oaselor. El este asemenea unui prunc
nascut cu barba -un monstru -, iar cei care il urmeaza dovedesc ca au
mintea sau inima bolnava”.
Referitor la acel soroc de patruzeci de
zile, Sfantul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, scrie cu totul
altceva in Tratat asupra dogmelor credintei noastre ortodoxe:
„Crestinii, si ei adesea, prin
spovedanie, prin sfaramarea inimii si cucernicia sufletului sa se
cuminece si nimeni dintre cei ce se tem si iubesc pe Domnul sa nu
treaca peste patruzeci de zile; si daca se va pazi, pe cat va putea, sa
se apropie si mai curand de cuminecatura lui Hristos; si daca se va
putea, si in toate duminicile, mai ales cei batrani si cei bolnavi…”
Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan face o analiză de mare realism duhovnicesc, care constituie de fapt criteriul Tradiţiei:
„Se obişnuiesc mari pregatiri inainte de
primirea Sfintei Cuminecaturi, şi mai puţine după primire
Înfricoşătoarei Taine. Or, după primirea talantului trebuie să lucrăm cu
el. Puterea Sfintei Cuminecături se realizează in măsura în care noi
conlucrăm cu harul transmis prin cuminecare. Aici se pare că suntem
deficitari. Uneori lipsesc această trudă şi sinergism, de aceea şi
rodirea mai puţin eficientă a Sfintei Taine. Nu cred în rodirea
impărtăşirii dese fără o sârguincioasă lucrare cu Harul. Avem exemple
destule. Mai intâi noi, preoţii, care ne impărtăşim foarte des…, şi
Sfânta Maria Egipteanca, care s-a impărtăşit o singură dată, dar a
conlucrat cu harul, incât umbla pe apele Iordanului. Cantitativul şi
calitativul trebuie imbinate intr-un mod inţelept”.
“Omului îi revine să lupte, iar lui
Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare. Numai in acest fel se
săvârşeşte lucrareadesăvârşirii evanghelice divino-umane a omului.Lucrul
acesta se face intotdeauna după o simetrie divino-umană, ca să nu se
intample una din două: nici omul să nu devină robot,nici Dumnezeu să
ajungă de prisos. Intr-adevăr, omul ar deveni un automat dacă puterile
harului lui Hristos ar lucra desăvârşirea şi mântuirea lui fără
participarea voinţei lui şi fără luptă; iar Dumnezeu ar fi de prisos
dacă omul ar urmări desăvârşirea şi mântuirea lui numai prin ostenelile
proprii, fără participarea puterilor harului lui Hristos. Dar, fiindcă
desăvârşirea şi mântuirea sunt un lucru divino-uman, de aceea este
nevoie de amândouă, adică de echilibrul divino-uman in conlucrarea
divino-umană. Această asceză divino-umană a desăvârşirii omului este o
luptă continuă impotriva păcatului, împotriva ispitelor şi a patimilor,
impotriva duhurilor celor necurate. In lupta aceasta creştinul invinge
intotdeauna dacă foloseşte puterile pe care i le procură Iisus. Si el se
luptă aducând tot sufletul lui şi toată voinţa lui. El se oferă pe sine
ca luptător, iar armele le ia de la Hristos. In lupta aceasta se
ostenesc şi se chinuiesc sufletul său, conştiinţa sa, voinţa sa şi,
potrivit ostenelii, primeşte de la Domnul energia care lucrează în el în
putere.
Sămânţa lui Dumnezeu cea dintru inceput
se află in sufletul zidit după chipul lui Dumnezeu, in mintea, in voinţa
omului; dar sămânţa lui Dumnezeu se seamănă din plin înlăuntrul omului,
mai ales prin Sfintele Taine si prin sfintele virtuţi cele
evanghelice. Sfintele Taine şi sfintele virtuţi sunt de
asemenea “sămânţa lui Dumnezeu”inlăuntrul omului, care încolţeşte prin
fapte, creşte şi moare. De pildă, Sfânta Impărtăşanie este sămânţa lui
Dumnezeu, în ea Se găseşte intreg Dumnezeul-Om. Lucrarea omului face sa
crească această sămânţă in toată fiinţa lui, in toate gândurile lui, in
toate trăirile lui şi in firea lui intreagă, să-i străbată intreg
sufletul, inima întreagă, mintea intreagă, puterea intreagă şi întreaga
lui râvnă, intreaga lui neobosită faptuire evanghelicească.
Ingrijindu-se de virtuţile cele dinlăuntrul lui, omul face ca «sămânţa»
lor să treacă de la incolţire la deplina maturitate la rodirea
virtuţilor. Căci Sfânta Impărtăşanie nu e altceva decat Sfânta Taină in
care Dumnezeu, în chip concret şi real Se intrupează in om“‘.
Parintele Dumitru Staniloae
Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune acelaşi lucru:
„N-are atâta importanţă cât de des se
impărtăşeşte cineva, ci mai cu seamă felul in care se pregăteşte pe sine
pentru aceasta, şi cât de mult il păstrează inauntrul său pe Hristos
după aceea. Dacă ar fi fost să se sfinţească omuI aşa, pur şi simplu,
atunci toţi preoţii care se impărtăşesc in cursul săptămânii si in
fiecare duminică ar fi deja sfinţi! Contează cum se impartăşeşte cineva
şi câtă osteneală face pentru aceasta. Unul care se impărtăşeşte des nu
inseamnă că se va si sfinţi. Dacă ar fi astfel, s-ar sfinţi toţi preoţii
care consumă intreg Sfântul Potir. Cât timp rămâne harul Sfintei
Împărtăşanii cu el care o primeşte? Oare nu-l pierdem de îndată?...
Pregătirea are un mare rol în păstrarea harului Sfintei Împărtăşanii.
Când am mers la Sinai, coboram la
mănăstire in fiecare săptămână sau la două săptămâni, ca să mă
impartăşesc. Odată un proiestos, care inlocuia pe episcop când lipsea
din mănăstire, mi-a spus: «Ei, dar chiar in fiecare săptămână, călugării
trebuie să se impartăşească de patru ori pe an». Atunci aveau tipic sa
se impărtăşească des. Aveam şi camilafca. «Nu trebuie nici camilafca»,
imi spune. Ei şi-o puneau numai la sărbători.«Să fie binecuvântat» — am
spus şi o purtam si eu aruncată pe umăr, ca pe un fular şi nu m-a mai
preocupat asta. Ce? Să mă cert? De fiecare dată când coboram mă
pregăteam pentru Sfânta impărtăşanie şi mergeam la biserică. Atunci când
preotul spunea: «Cu frică de Dumnezeu…», îmi plecam capul spuneam:
«Hristoase al meu, Tu ştii câtă nevoie am», şi simţeam o astfel de
schimbare, pe care nu ştiu de aş fi simţit-o dacă ma impărtăşeam“.
Se observă atitudinea smerită a
Cuviosului Paisie Aghioritul, care fiind impiedicat să se cuminece
primeşte har din belşug. Este de mare folos îndeosebi pentru tineri să
ia aminte, să se cerceteze dacă nu cumva au dat loc vreunui duh de
răzvrătire în sufletele lor şi în felul acesta s-au lipsit de har,
acuzând spiritualitatea de închistare [...]. Este o privire facilă,
unilaterală accentuarea impărtăşirii dese fără o pregătire continuă.
SubtiIitatea acestei chestiunii gingaşe o sesizează diaconul Ioan I. Ică
jr. in studiul său introductiv la traducerea voluminoasei
cărti Impărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. De asemenea, este de mare
folos citirea Scrisorii către Vladimireşti, unde se observă ce efecte
poate produce spiritul gregar indeosebi la noi, la români, şi cum se
poate contraface evlavia faţă de Euharistie. Iată o istorisire grăitoare
în acest sens:
„Dacă un trup, atingându-se de un alt
trup, se schimbă in puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce
s-atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci s-a scris şi in
Gherontic (Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra
duhurilor necurate, a intrebat pe draci, care locuiau în nişte fetite
furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă
temeti la creştini?»Aceştia au răspuns: «Aveti cu adevărat trei lucruri
mari: unul pe care-l puteti atârna de grumazul vostru; unul cu care vă
spălati in biserică; şi unul pe care-l mâncati în adunare». Intrebându-i
«Din acestea trei de care vă temeti mai mult?», au răspuns: «Dacă aţi
păzi bine aceea cu ce vă impărtăşiti, n-ar putea nimeni din noi să facă
rău vreunui creştin». Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai
mult decât de toate sunt crucea, Botezul şi Cuminecătura“. [W.
Bossuet, Apophtegmata, Tubingen, 1923].
După cum vedem, este nevoie de „…a păzi
bine aceea cu ce ne impărtăşim“. Lucrul acesta îl ignora cândva
ucenicul Sfântului Serafim de Sarov şi drept consecintă a stării lui de
entuziasm orgolios a fost posedat de diavol o perioadă, ceea ce confirmă
pledoaria de mai sus.
„In acel moment m-am gândit, scria
Motovilov, cum este cu putintă ca o creştină ortodoxă, care se
impărtăşeşte cu Preacuratele şi de viată făcătoarele Taine ale lui
Hristos, să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului şi
incă un timp aşa de indelungat, de treizeci şi mai bine de ani? şi am
zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aş vrea să văd cum ar
indrazni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu, dacă m-aş împărtăşi
cât se poate de des cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos!»“
Sfântul Siluan scoate la iveală aceleaşi nuanţe care de cele mai multe ori le trecem cu vederea:
“Dacă cineva se mărturiseşte nesincer şi
îşi face voia proprie, atunci, chiar dacă se împărtăşeşte cu Sfintele
taine, demonii viază în trupul său şi îi tulbură mintea. Dacă vrei ca
demonii să nu învieze în tine, atunci smereşte-te, fii ascultător… şi
mărturiseşte-te sincer…”
Mai consemnăm mărturia Părintelui ieroschimonah Paisie Olaru:
“Nu deasa Împărtăşanie ne duce la
desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea
pacatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa Împărtăşanie
este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii
duhovniceşti. Indreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii incepe
cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi,
prin părăsirea păcatelor, milostenie, impăcare cu toţi şi smerenie.
Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des. Astfel cum
să-l primeşti pe Domnul cerului şi al pământului când sufletul tău este
necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales, plin de mândrie?
Părintele Arsenie Papacioc elucidează pe scurt, dar cuprinzător problema impărtăşirii:
“Dar acum se pune o problemă cu aspect
tehnic. Când ne impărtăşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşeala. Decide
intensitatea credinţei tale, văpaia din inima ta.Cum spune Sfântul Ioan
Gură de Aur: «Ani să-i dai? Vindecă-i rana!» Acesta-i scopul
duhovnicului. Si, dacă ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu
Hristos prin impărtăşire.
Nu ne impărtăşim pentru că au venit
Paştile sau Craciunul. Ne impărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru
că nu exista numai o împărtăşire cu Sfintele Taine ci şi o împărtăşire
duhovnicească, adică această continua prezenţă a inimii noastre la
Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult in lumea
trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor când sa te
impartaşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide,
ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, ca
să-L primeşti pe Dumnezeu, cu adevărat iţi trebuie o pregătire.
Numărul acesta de patruzeci nu trebuie
ignorat. Ce inseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai intâi de
toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti
pentru marele eveniment ce are in vedere Veşnicia. Patruzeci de zile a
durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai.
Patruzeci de zile a postit MântuitoruI. Patruzeci de zile durează postul
Crăciunului si Postul Paştelui. E un timp suficient ca să te pregătesti
pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A
patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea
zi după moarte putrezeşte inima.
Noi am rămas la patruzeci de zile intr-o
formă traditională, care nu e atât de recomandată. Te împartaşeşti
continuu cu Hristos, duhovniceşte, iar când te pregateşti şi printr-o
postire… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru că ţi
s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunti la o serie
întreagă de porniri spre rau: lăcomii, curvii, judecăţi. Posteşti cu
procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Si
atunci, impărtăşirea este in funcţie de curătirea inimii tale.
Inima e adâncul cel mai adânc din
noi. Aş putea să spun că inima e o fiinţă in fiinţă. De ce spune
Dumnezeu: «Am făcut inima ta ca să locuim in ea?» El nu locuieşte
oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat in slăvile Cerurilor,
are placerea să locuiască intr-o inimă de om. Este locul pe care L-a
făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Fiinţa
noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e
inima. Curăţirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in
vederea primirii Sfintei Impărtăşanii cu Trupul şi Sangele
Mântuitorului. A te impărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului
înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un implinitor al
cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că pierdut ai fost şi te-ai
aflat. Pentru că, da, e nevoie să, te pierzi. Dar nu in sensul de a
părăsi invăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită,
sau strict omenească şi de a te regăsi intr-o personalitate ingerească.
Pentru că nu postirea în sine decide,
dar ea este necesară, ca să te mai strujească niţel trupeşte. Trupul
acesta trebuie să existe şi să implinească o serie de lucruri ale firii.
Dar să fim impotriva exagerării lucrurilor. Si atunci e necesară
postirea.
- Iarăşi e o primejdie mare, tocmai
pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decât a te impărtăşi nu există
nimic în viaţa cu Dumnezeu – să nu te impărtaşeşti. Intervine şi
Impărtăşirea duhovnicească, cu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!» Dar nu inlocuieşte impărtăşirea aceasta
pipăită, simţită. Sfânta Împărtăşanie nu iartă păcatele. Sfânta
Împărtăşanie desăvârşeşte. Iertarea pacatelor o primim in Taina
Pocăinţei: «Te iert şi te dezleg…>> Deci nu se poate fără să mergi
mai intâi la spovedanie, să primeşti dezlegarea păcatelor, pentru ca
Sfânta Impărtăşanie poate să fie foc, să te ardă.
- Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfinta Impărtăşanie?
Este, ca să-ţi ierte păcatele. E nevoie
să te spovedeşti nu numai când te impărtăşeşti, ci să te culci mereu cu
linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori esti rănit. Sau,
intr-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie intreagă de lucruri care
ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că
foarte puţini işi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele
lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut.
Vedeţi, şi asta inseamnă o curăţire.A vorbit de rău, nu s-a rugat
suficient şi permanent… Mai intâi de toate, «…cine ştie să facă ce e
bine şi nu face păcat are» (Iacov 4, 17). Cât bine puteai să faci intr-o
săptămână şi nu ai făcut?! şi iată ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu
prea văd la spovedanie: «…că puteam să fac un bine şi n-am făcut». Si eu
recomand tuturor sa se spovedească bine, ceea ce inseamnă să te
gândeşti la spovedit cu mult timp inainte, adicâ să-ţi faci mereu acest
control, iar la spovedit să te duci pregâtit. Te-ajuta duhovnicul, căci
s-ar putea să uiţi unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce
nepregătit sau din obişnuinţă.
Repet: nu se poate să mergi la
impărtăşit fără dezlegare. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să
fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că asa
şi-aşa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te ingrijoreze marile păcate,
pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Te
spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se intâmplă, e accident,
dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. Când te
pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel eşti vinovat
de participare, nu de accidentare.
Deci, ca să poţi să fii pregâtit trebuie sa fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştina: jertfa.”
Incheiem cu o precizare a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul:
„Boala şi neputinţa, precum şi
moartea celor ce se fac vinovaţi de Trupul şi Sângele Domnului nu sunt
obişnuite, ca la toţi oamenii. De obicei la aceştia bolile şi
neputinţele sunt mai mult sufleteşti, dar se răsfrâng şi asupra
trupului. La ei vine boala pe neaşteptate şi făra sa aibă vreo pricină
firească. Ii ajunge de multe ori paralizia sau boala grea la creier. Mai
toţi au mereu fiori de frică, neastâmpăr şi sunt cu ideea că-i
urmăreşte cineva şi-i persecută, intocmai cum spune in Sfanta Sfânta
Scriptură despre Cain“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu