- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?
- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin
ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire
de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de
suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea
ascunde nici in crapaturile pamantului.
Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea
marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici
control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i
tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei
intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor.
Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel
nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul.
Diavolul? faci cruce – se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se
departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu
666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu
motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul – toate se rasfrang
asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata
lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in
clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul.
Iar calugarul, de bine, de rau trebuie
sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o
rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat.
Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale
crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai,
cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la
Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte
cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a
intrat parintele la biserica. Paraclisierul deja era venit.
Care este randuiala paraclisierului?
Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana
arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la
Mantuitorul Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la
intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa
aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era
o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din
greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie
primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret,
lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu
dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt
locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua
zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot
se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte
parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde
sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la... bec.
Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4
mape de pomelnice numai intr-o zi.
De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea
nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice,
demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume.
Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea
extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul.
Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a
intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta
impotriva sufletului.
Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un
serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi
de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati
care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc
la zero, zero, viata duhovniceasca.
- Cum vedeti reinvierea duhovniceasca a monahismului?
- Cu telefon mobil si cu masini
luxoase... Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului.
Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu
acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii,
iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu
stiu daca se va mai indrepta.
- Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului?
- ... daca mai are sens. Totusi, dupa
mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii
noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie:
sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa
traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa,
mancare – de trei ori pe zi, ascultare – daca poti lasa-l pe fratele –
si asa mai departe...
- Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca?
- Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?
- Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi?
- Este nevoie de multa rugaciune, caci
rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim
mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti. Inainte, fortele
raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o
mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea
este nepregatita... Forta diavolului sta in patimile si relele noastre.
- Ce caracterizeaza mai mult monahismul actual?
- Monahii de acum au o mare deficienta
in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer.
Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere
blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta,
pentru ca ... tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult
virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de
mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si
povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi.
Dar eu ii inteleg; calugarii din Romania sunt asa dezordonati si
neputinciosi in a se supune unei ordini si randuieli, pentru ca asa sunt
romanii. Poporul roman este imprastiat din fire, iata nu mai avem nici
dacul, nici crestinul de altadata; acum se casatoresc negru cu alb,
ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, tiganul cu romanul,
incat firea, la un moment dat, structura psihologica, se schimba. Tot
acest amalgam de natiuni da nastere acestor rautati si acestor
blestematii pe care le avem in familiile noastre. Insa nu cred ca
sufletul trebuie fortat. Eu la mireni le mai spun cate un sfat, dar pe
calugari ii las ca pe ei.
- Ce trebuie sa facem sa ne
intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si
cunoastem din proorociile sfintilor ca, de vor rabda crestinii
necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul
Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca 'multi sfinti si-ar fi dorit
sa traiasca in vremurile noastre'.
- Cugetand la moarte. Monahul si
crestinul nu are aceasta insutita datorie sa fie gata de plecare? O are!
Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti. Din ce in ce oamenii
sunt mai dificili si mai cu scadente intelectuale si putere de judecata.
(...)
- Parinte, stim ca de la
Sfantul Simeon Noul Teolog incoace povatuitorii duhovnicesti se tot
imputineaza; astazi, cand suntem martorii unei mari secatuiri
duhovnicesti, cum mai recunoastem un povatuitor duhovnicesc? Sfintii
Calist si Ignatie Xantopoulos indicau trei criterii: sa fie inalt la
intelegere, smerit la cuget si bland in toata purtarea...
- Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie
prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel
care cauta cu adevarat un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit,
il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci
Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a
randuit sa ii urmezi. Eu abia asteptam sa ies din temnita numai ca sa-l
vad pe Parintele Paisie Olaru. Ardea inima in mine sa-l vad, astfel
incat, dupa eliberare, am mers direct la chilia Parintelui Paisie,
asteptand doua zile la usa ca sa ma primeasca la spovedit. De aici
inainte, timp de opt ani nu m-am mai despartit de povatuirea calda a
Parintelui Paisie. Ma trimisese mai intai la Parintele Cleopa, insa la
el nu am simtit atata odihna sufleteasca, desi, dupa 16 ani de
inchisoare, incepuse sa rasfoiasca carti groase de canoane. Relatia
dintre ucenic si duhovnic este foarte puternica si in numele ei se pot
face multe minuni. Insa nu este suficient ca povatuitorul sa fie cercat,
ci sa fie si in acelasi duh cu ucenicul.
- Parinte, dar ce ati invatat cel mai mult de la Parintele Paisie [Olaru]?
- Smerenia si dragostea lui fata de
aproapele. Era de o caldura si tandrete sufleteasca rar intalnite.
Parintele Paisie era neincetat neobosit cu oamenii, incat uita de
sinesi.
- Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti?
- Este mai bine sa dobandesti tu putina
pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai
gasi indrumator, dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii
Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta
Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, insa vin vremuri cand vor
lipsi si acestea.
- Dar pana la vremurile acelea?
- Pana atunci sa le invatati pe de rost.
In inchisori aveam pururea in minte Paraclisul Maicii Domnului si alte
acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevarata rugaciune nu se face
la manastire, chiar daca dispune de toate conditiile exterioare
prielnice contemplatiei si rugaciunii. Noi, in inchisoare, eram lipsiti
de frumusetile acestui relief al muntilor Carpati, numai intre patru
pereti, unde zeci de ani stateai intre ei si nu vedeai raza soarelui
prin crapaturile zabrelelor de la geam; iar daca te urcai cumva sa vezi o
raza de soare, gardianul era la spatele tau si-ti dadea cate-o pedeapsa
de cinci zile la arest sever, incat nu scapai sanatos de acolo. Ei
bine, suferinta aceea era adevarata stare calugareasca. La baza
manastirii este suferinta; vrei sa traiesti crestineste, vrei sa te
apropii de Dumnezeu? Trebuie sa te zbati sa ajungi de la aceste laude pe
care le face Biserica, sa nu le mai spui prin simplu cuvant, ci sa le
traiesti prin caldura aceasta a harului si sa le transformi in duh, sa
dematerializezi acest cuvant, pe care acum il mai si schimonosim
silindu-ne sa terminam cat mai repede slujbele, sa cantam cat mai
sacadat Sfanta Liturghie, unde ar trebui sa uitam de orice grija
lumeasca. Trairea si suferinta trezeste in monah rugaciunea. Respectarea
regulilor si randuielilor, fara aceasta traire, naste imprastierea si
stinge duhul rugaciunii. Dumnezeu nu are nevoie sa-i reciti rugaciuni,
ci vrea ca acest cuvant sa devina transparent ".
fragmente din interviuri cu parintele Justin Parvu
http://luminaortodoxiei.com/ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu