Neputina de a ispiti

Parintii spuneau despre avva Pambo ca nu zambea niciodata. Intr-o zi, demonii vrand sa-l faca sa rada, au legat o pana de un lemn si o tarau pe jos facand taraboi si zicand: "Ale, ale!". Vazand comedia, avva Pambo a ras. Demonii au inceput sa danseze, strigand: "Ua, ua! Avva Pambo a ras". Dar el le-a raspuns: "N-am ras, ci mi-am ras de neputinta voastra: atatia draci carand o pana".

DRAGOSTEA, ARMA LUI DUMNEZEU

Dragii Mei, tot ce există în Univers s-a născut şi există prin forma tainică a Dragostei şi Energiei sacre a Cuvântului lui Dumnezeu.
Din Dragostea lui Dumnezeu s-au născut şi oamenii Pământului.
Sensul naşterii şi existenţei omenirii pe Pământ este realizarea FERICIRII.
Fericirea este viaţa în Iisus Hristos, în Sfânta Maria şi în Ler Dumnezeu.
Fericirea este viaţa alături de Iisus Hristos, de Sfânta Maria şi de Ler Dumnezeu.
Fericirea este obţinerea Mântuirii.
Dragostea primordială a lui Dumnezeu a fost o sursă sacră de energie care curgea între om şi Dumnezeu.
Prin apariţia lui Satan, comunicarea om-Dumnezeu a fost întreruptă, cu aceasta şi sursa de energie sacră necesară vieţii oamenilor. Au apărut bolile şi catastrofele.
Refacerea acestei energii sacre se poate realiza prin Uniunea Dragostei şi amplificarea acesteia în cercul iubirii terestre.
Dragostea, ca formă de energie amplificată a iubirii, alături de Lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu, este ARMA tainică a lui Iisus Hristos împotriva lui Satan, a Infernului şi Apocalipsei.

Soluţia marilor probleme ale prezentului şi viitorului se regăseşte în RECONECTAREA OM-DUMNEZEU, prin energia sacră a Dragostei divine şi a Duhului Sfânt.

Lupta cu diavolii

"Se spune ca la un parinte s-a dus cineva si i-a zis: "Parinte, pe mine ma lupta dracii!" Si cuviosul a zis: "Nu se poate, frate, pe tine sa te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai departe, pentru ca dracii se lupta cu oameni mari, ca Moise si ca Ilie, iar pe noi ne lupta patimile noastre si acestia-s dracii nostri: patimile noastre."

Ce este credinta?

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "Spune-mi un cuvant". El ii zice: "Parintii au pus plansul ca inceput al lucrarii noastre". Fratele intreaba din nou: "Mai spune-mi un cuvant". Batranul raspunde: "Lucreaza cat poti cu mainile, ca sa faci milostenie din castig. Caci este scris: «Milostenia si credinta curata de pacate»". Fratele intreaba: "Ce este credinta?". Batranul raspunde: "Credinta inseamna a trai in smerenie si a face milostenie".

Parintele Porfirie Bairaktaris - Indemn catre mame !

"Sa le spui mamelor cat de mult le-a cinstit Dumnezeu, Care le-a invrednicit sa devina mame. Din momentul in care poarta in pantece embrionul conceput, au o a doua viata. Sa vorbeasca pruncului inca nenascut si sa-l mangaie, prin propriul lor pantece, iar fatul va simti mangaierea in chip tainic.

Sa se roage cu multa iubire pentru el. Alminteri, nu doar copilul nou-nascut, ci si fatul, simt lipsa de dragoste a mamei, nervii, supararea, scarba. Astfel se provoaca traume sufletelului, care il insotesc toata viata. Daca mamele au simtamite sfinte si duc o viata sfanta, isi sfintesc si copilul, chiar din momentul conceperii sale. Aceleasi lucruri sunt valabile si pentru tata."

Ascunderea faptelor celor bune

Se povestea despre un frate, ca facand cosnite si punandu-le toarte, l-a auzit pe vecinul lui, zicand:

- Ce sa fac, ca targul este aproape si nu am toarte sa pun la cosnitele mele ?

Si mergand acela a dezlegat toartele cosnitelor lui si le-a adus la frate, zicand:

- Iata, acestea imi prisosesc, pune-le la cosnitele taie !

Si a facut de a sporit lucrul fratelui, iar pe al sau l-a lasat.

Patericul sfintilor batrini PREDOSLOVIE

Călugăria se învaţă. Şi nu odată pentru totdeauna, ci încontinuu, fără încetare, până la moarte, cu trudă şi disperare, asemenea vieţii. Iată un adevăr pe care puţini din cei de astăzi îl mai ştiu. Ai îmbătrânit şi de abia atunci îţi dai seama că n-ai făcut altceva decât să-ţi cârpeşti sufletul cu petice străine. Intri pe poarta mânăstirii cu o cerere timbrată şi treci în veşnicie printr-un certificat de deces; între ele, pravila cuminte şi rândăşia calificată, adunate într-o formulă care ar vrea să însemne împletirea rugăciunii cu munca. Un mare poet vorbea despre poezia leneşă; un mare duhovnic ar putea vorbi despre călugăria mediocră. Puţini, foarte puţini mai sunt nebunii pentru Hristos, purtători ai războiului nevăzut.
Ca şi creştinismul primar, călugăria clasică avea un caracter iniţiatic. Tainele ei se descopereau prin viu grai, de la dascăl la ucenic, treaptă cu treaptă, puţin câte puţin, cu înaintări şi reveniri încete, ocolind accidentele. Părinţii Pustiei, foşti învăţăcei la rândul lor, dovedeau o măiestrie fără seamăn în a-şi apropia sufletul omului şi a-l călăuzi spre inima lui Iisus, cu o iscusinţă pe care nici pe departe nu o posedă savanţii de astăzi ai psihologiei abisale. Iniţierea se făcea de la om la om – mai precis, de la persoană la persoană, – întru comuniunea dumnezeiescului dor. Cărţile s-au alcătuit mai târziu, pe îndelete, prin consemnări ale memoriei, prin epistole programatice sau răvaşe răzleţe, ale duhovnicilor ce-şi îndrumau ucenicii de departe. Aşa s-a născut Patericul.

Arhim. Bartolomeu Anania

Pescuitul interzis

Protosinghelul Vichentie Malau, de la Manastirea Secu, oprea pe calugari sa pescuiasca.

Odata i-a zis ucenicul sau:

- Parinte staret, da-mi voie sa prind peste din iaz.

- De ce sa omori pestele pentru lacomia ta?

- Dar ucenicii lui Hristos cum prindeau peste in Marea Galileei?

- Dar tu esti ucenicul lui Hristos? i-a raspuns staretul.

Si s-a rusinat fratele de cuvintele lui.

O mână de ajutor

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căiferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteauclinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-ipentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om 1-a întrebat:- De ce nu-i ajuţi şi dumneata?- Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi elcot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit săelibereze şinele. încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care,luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:- Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!- Da?! - zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?- Sunt generalul acestei divizii ..."Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. " ( SfântulAmbrozie )

Deznadejdea si nepasarea....În viaţa creştinului

Deznadejdea si nepasarea....În viaţa creştinului, deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cât de mare este puterea celor două patimi.

Diavolul a fost la început un înger bun; dar pentru că s-a purtat cu nepăsare, a fost stăpânit de deznădejde şi a căzut într-o asemenea răutate, încât nu se mai poate ridica din ea. Faptul că el era bun la început ni-l arată Domnul: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18). Asemănarea diavolului cu un fulger vădeşte lumina pe care o avea el mai înainte şi cât de mare şi puternică a fost căderea lui.

Pavel era hulitor şi prigonitor al lui Hristos. Dar pentru că nu s-a lăsat cuprins de deznădejde, s-a ridicat din păcatul său şi a ajuns să fie egal cu îngerii. Iuda era apostol; dar pentru că a arătat nepăsare, s-a făcut trădător. Tâlharul de pe cruce, cu toate că a făcut atâtea răutăţi, nu a deznădăjduit şi, astfel, a intrat primul în rai. Fariseul, pentru că s-a mândrit, a căzut din înălţimile virtuţii, pe când vameşul, pentru că nu a deznădăjduit, s-a ridicat deasupra virtuţii fariseului.

Ceasul mântuirii

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia
odată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o
dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară
rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie
noi să ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, m orice moment să
te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale
şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea
sufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa
veşnică.
“Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi
oriunde şi oricând.”
Fericitul Augustin

O minunata pilda de rabdare

Iar Domnul va va indrepta inimile spre
iubirea lui Dumnezeu si spre rabdarea lui Hristos. (II Tesaloniceni 3, 5)

Toti ar trebui sa venim inaintea lui Dumnezeu cu o asemenea rugaciune, fiindca toti aducem lipsa de rabdare, ca de altfel toate calitatile Sale, sunt de o absoluta perfectiune. "Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit" (Ioan 1, 11). Mantuitorul nu a dat niciodata semne de nerabdare, n-a incetata niciodata sa iubeasca, sa binecuvanteze, sa faca bine tuturor si fiecaruia in parte, S-a aratat intotdeauna gata sa reverse darurile iubirii Sale, desi stia ca oamenii, cu inima lor invartosata, le respingeau, neprimindu-le.

El Si-a intins mainile catre popor, a dorit sa-l cuprinda in bratele Sale, iar acest popor L-a pironit pe cruce. Dar sfintele Sale maini tinute pe cruce ne-au dat rascumparare si viata. Deseori nici macar ucenicii nu L-au inteles, L-au intristat cu necredinta lor, iar El nu Si-a iesit din fire niciodata, n-a incetat sa-i invete, n-a slabit iubirea pe care le-o purta. Cata rabdare trebuia sa aiba ca sa Se afle, in fiecare zi, in multimea coplesita de necazuri si suferinte, dar care putea fi violenta si furioasa, care nu-L slabea din ochi, cerandu-I vindecari si ajutoare! Si totusi, El se daruia acestei multimi cu blandete, istovindu-Si puterea, mereu in slujba omenirii cazute si suferinde.

Cand S-a aflat fata-n fata cu vrajmasii Sai, ce minunata pilda de smerenie le-a dat! A raspuns cuvintelor de ocara, amenintarilor, invinuirilor grosolane cu dragoste, rugandu-Se pentru cei porniti sa-L ucida. A platit cu pretul vietii rautatea omeneasca.

Ramanem uimiti in fata acestei statornicii si a acestei rabdari fara seaman a Mantuitorului in timpul lucrarii Sale, atat de grea si care, la o prima grabita vedere, poate parea lipsita de rezultate vizibile. El insusi parea sa nu fi vazut efectele binefacatoare ale invataturii Sale asupra multimilor care Il urmau, in randul carora erau prea putini cei ce credeau in El. Dar Mantuitorul avea sa fie Semanatorul: secerisul se va arata mai tarziu!

Astfel, in toate imprejurarile vietii Sale pamantesti, Domnul ne-a dat un exemplu de dumnezeieasca rabdare. Sa ne rugam: Sa ne indrepte Domnul inimile catre iubirea lui Dumnezeu si spre rabdarea lui Hristos! Sa invatam sa suportam neimplinirile in munca noastra, pastrandu-ne speranta; sa asteptam timpul prielnic pentru fapta cea buna, avand grija sa nu facem, grabindu-ne, mai mult rau decat bine. Un rod rupt inainte de vreme, care n-a ajuns sa se coaca, n-are nici gust, nici valoare.

INTRAREA MAICII DOMNULUI IN BISERICA. Predica Parintelui Teofan de la Putna

“Iubiti credinciosi, astazi sarbatorim cu totii Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, o sarbatoare foarte frumoasa in cinstea Imparatesei Cerului. Ati auzit cantarile de la strana care ne arata cum intreg universul, toate puterile ceresti o lauda pe Maica Domnului.
In Sfanta Evanghelie pe care am auzit-o cu totii astazi ni se spune cum o femeie, vazandu-L pe Domnul Iisus Hristos, a laudat-o pe Maica Domnului Iisus Hristos. Stim, de asemenea, de la Bunavestire cum ingerul, iarasi, a fericit-o, a laudat-o pe Maica Domnului. Deci iata, Maica Domnului, atat din timpul vieti ei, cat si dupa moartea trupeasca este laudata de oameni, de puterile ceresti.
Iubiti credinciosi, sarbatoarea de astazi ne aminteste un moment foarte frumos din viata Maicii Domnului, un moment de la varsta de trei ani. Iata ca pe 8 septembrie am sarbatorit Nasterea Maicii Domnului, sub al carui acoperamant traim cu totii, crestini ortodocsi, Acoperamant pe care il sarbatorim pe 1 octombrie, si iata ca acum, pe 21 noiembrie, sarbatorim Intrarea in Biserica a Maicii Domnului la varsta de trei ani.
Ce este cu aceasta Intrare in Biserica? Iubiti credinciosi, stim cu totii ca Sfintii Parinti Ioachim si Ana nu puteau sa aiba copii si atunci au promis lui Dumnezeu ca acel copil pe care-l vor avea il vor darui lui Dumnezeu. Si sa stiti ca sunt foarte interesante aceste cazuri in care parintii vor darui un copil lui Dumnezeu. In cele mai multe cazuri ies fie preoti, fie calugari sau calugarite. Noi cunoastem un caz celebru al Parintelui Cleopa cand era bolnav si era foarte mic, mama lui s-a dus si l-a inchinat Maicii Domnului, si iata ce a ajuns Parintele Cleopa, ce obsti monahale a format si insasi obstea Manastirii Putna este in legatura cu acest curent creat de Parintele Cleopa.
Revenind la acest moment cand parintii Maicii Domnului isi tin promisiunea si se duc sa o inchine pe copilita la Templu, la varsta de trei ani. Intre Nazaret si Ierusalim, unde era templul, sunt aproape 100 Km. Stim din traditie ca acest drum a fost parcurs in mai multe zile de un alai numeros, format din rude, din cunoscuti, care se duceau conform traditiei existente atunci, sa inchine acest copil lui Dumnezeu.
Desigur, copiii au o frumusete anume, pentru cine are ochi de vazut, si frumusetea aceasta a copiilor provine din frumusetea lui Dumnezeu, fiindca stim cu totii ca sufletul oricarui om vine de la Dumnezeu, si in copii se vede foarte bine aceasta frumusete de la Dumnezeu, care ar fi bine sa nu dispara de-a lungul intregii vieti. Asta depinde si de ei, dar cand sunt mici depinde si de cei din jurul lor, in mod special, ca sa pastreze aceasta frumuseste cu care intra in lume. Sa ne gandim ca pe langa frumusetea aceasta pe care o are orice copil, Maica Domnului mai avea o frumusete aparte, duhovniceasca, care facea ca intreg acest eveniment sa capete o lumina. Ni se spune ca atunci cand au ajuns la templu au fost intampinati de preotii templului si de un alt grup de copii.
Maica Domnului, acel copil de trei ani, in momentul in care s-a facut o rugaciune, au lasat-o parintii singura si ea a urcat repede pe treptele templului. Erau cele 15 trepte ale templului pe care preotii si levitii, atunci cand isi faceau slujbele, stateau pe fiecare treapta si rosteau cate un psalm, asa era o traditie acolo. Se rosteau psalmii acestia intre 119 si 133; pe fiecare treapta stateau preotii levitii si urcau tot asa pana terminau. Maica Domnului, acest copil de trei ani, urca aceste trepte si atuncea, stim tot din traditia bisericeasca, ca proorocul Zaharia, care era atunci la templu, a prorocit despre Maica Domnului.
Iubiti credinciosi, despre Maica Domnului si Domnul Iisus Hristos au proorocit cu sute si sute de ani inainte profetii Vechiului Testament. Iata ca Zaharia chiar s-a intalnit cu Maica Domnului, si are cateva cuvinte adresate Maicii Domnului la acest moment. Iata cateva fragmente, din vechea traditie, care s-au pastrat:
Intra, fiica lui Dumnezeu, cu bucurie si te veseleste intr-insa, caci am cunoscut cu adevarat ca s-a apropiat mantuirea lui Israel care va sa se nasca din tine. Intra, Preacurata, voioasa si vesela, si te fa lacas preaminunat Mantuitorului lumii. Intra in locul cel Ales, ceea ce esti Aleasa mai inainte de veci. Intra in Sfanta Sfintelor ca ceea ce ti se cuvine, sa auzi tainele cele ascunse si praslavite ce s-au grait in camarile ceresti.
Iata ca aici se spune ca o invita pe Maica Domnului sa intre in Sfanta Sfintelor. Tot din Traditia Bisericii stim ca i s-a rezervat un loc special, de rugaciune, in aceasta perioada, de la 3 la 15 ani, fiindca Maica Domnului a ramas 12 ani in templu, si i s-a dat voie, ca o exceptie, sub harul dumnezeiesc, sa stea in Sfanta Sfintelor.
Ati auzit in Apostolul care s-a citit ca se vorbea despre Sfinta Sfintelor, despre a doua catapeteasma. Ce era acesta? Preinchipuia, desigur, Sfantul Altar, pe care il avem astazi in Biserica, si atunci la Sfanta Sfintelor nu avea voie sa intre nicio femeie, nici preotii nu aveau voie sa intre, ci doar arhiereul avea voie sa intre o singura data pe an. Deci in acest loc cu totul deosebit, sfant, i s-a dat voie Maicii Domnului sa stea la rugaciune timp de 12 ani. Stim ca proorocul Zaharia si altii de la templu, inspirati de Duhul Sfant, simteau ca este lucrare dumnezeiasca.
Tot proorocul Zaharia spune ca templul pe care Solomon l-a construit, acest templu unde statea Maica Domnului, de fapt o preinchipuia pe Maica Domnului. Si intr-un fel orice biserica se spune ca o preinchipuie pe Maica Domnului. De ce? Trupul Maicii Do mnului se spune ca a fost ca o Biserica care L-a purtat pe Hristos. Vedeti la fel cum in orice biserica, de fapt, sta Hristos, tot asa in trupul Maicii Domnului, ca intr-un locas sfintit a trait Domnul Iisus Hristos. Va dati seama ce hula spun acei rataciti de la dreapta credinta, acei lupi imbracati in piele de oaie care pot sa gandeasca o asemenea blestematie ca Maica Domnului a putut sa aibe si alti copii, sa traiasca ca intr-o familie obisnuita. Pai din moment ce ea era aleasa de Dumnezeu, ea era constienta ca L-a nascut pe Dumnezeu, prin ea lucra Dumnezeu cu atata putere, se mai putea ea comporta ca un om obisnuit?
Iubiti credinciosi, dupa aceasta perioada de 12 ani cat a stat Maica Domnului la templu stim, de asemenea, ca a fost lasata sa plece, asa cum se intampla cu toate fecioarele care stateau la templu, pentru a se marita si asa a fost randuit ca Maica Domnului sa intre sub protectia Dreptului Iosif – care stim din Traditie ca avea o varsta foarte inaintata, peste 80 de ani – pentru ca ea nu voia sa fie maritata, nu voia sa se casatoreasca, voia in continuare sa traiasca precum o calugarita, cum am spune noi astazi, si atuncea s-a gasit aceasta solutie, pentru a o proteja si de gura lumii si de ispitele dracesti, ca acest om in varsta, acest Drept Iosif sa o ia sub protectie. Si stim foarte bine ce s-a intamplat in continuare, cum de la Duhul Sfant, Maica Domnului L-a nascut pe Mantuitorul Hristos....

Sfânta simplitate

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie
din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate
am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe
înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la
predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea
să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi
le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea,
devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar
simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa
aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la
cele sfinte, ci şi cu sufletul.
“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi.”

Dragostea de Mama

“Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El Sa
sfârşit îmbrăţisându-ne. “
Sfântul Atanasie cel Mare

Dragostea de Mama

O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea,
cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, sa
grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice
mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu
două?
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti – i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea
ajuta…
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi.
Lasă-mă în pace! – a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de
supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a
găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi
adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au
fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi
ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: “Lasă-mă în pace!”.
Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi
spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei,
de dragostea ei – dragoste de mamă.

Plângerea-n credință

Asear-am plâns cu Mama mea Sfinţită
Ţinând icoana Ei la pieptul meu,
Chiar dacă ştiu că-s fiica Ei iubită,
Să părăsesc păcatul, mi-este greu.

Aşa icoana Mamei mele plânge,
Căci eu covoare de păcat păşesc
Şi Crucea lui Hristos plină de sânge,
Aşteaptă ca măcar să o privesc.

Am început să dărâmăm biserici
Cu necredinţa noastra luptatoare,
Am început să aruncăm în clerici
Cu hule şi cuvinte arzătoare.

Hristos ne stă pe buze când cădem,
Cu semnul Sfintei Cruci pe trup umblăm,
Orfanii şi bătrânii nu-i vedem,
Dar suntem sfinţi, căci seara ne-nchinăm.

Cu pumnu'-n piept mărturisim credinţa,
Cu posturi tot mai aspre ne mândrim,
În suflet nu se vede pocăinţa,
Dar aşteptăm că să ne mântuim.

Aseară Maica mea Sfinţită-a plâns
Şi eu nu am mai stat să plâng cu Ea,
Căci faţa cu păcate iar mi-am uns ...
Doar Ea o să mă ierte, dacă vrea.

Ce fel de christofor poţi fi numit
Când râzi de aşteptarea lui Iisus?
Cu fiecare gând L-ai amăgit,
Cu locuri rău famate L-ai pătruns.

Prin locuri nesfinţite L-ai târât
Cu lucruri de păcat L-ai murdărit
De Sfânta Liturghie n-ai ştiut
Copilul meu, hai, zi-mi că n-ai pierit!

La omenire Maica se închină
Şi moare pentru tot ce-i omenesc,
Iar Fiul ei ne ceartă când suspină:
O, mama mea, ce mult eu te iubesc!


Creştinilor de pretutindeni
Cu luare-aminte să păşim,
Să ne-ndreptăm spre vindecare,
Caci doar aşa ne mântuim!

Lăsaţi-mă să cred...

Lăsaţi-mă să scriu şi să iubesc,
Nu îmi luaţi dreptatea ce-o rîvnesc.
Lăsaţi-mă să calc peste nimicuri
Şi Dumnezeul Viu să îl slăvesc.

Lăsaţi-mă cu părul pe grumaz,
În ţara mea e-un obicei străbun.
De ce-mi luaţi şi dreptul să vorbesc
Slăvind în veci pe Dumnezeu cel Bun?

Lăsaţi-mă Fecioarei să mă-nchin
Şi Sfinţilor - copii de neam român,
De ce-mi luaţi icoana din pereţi
Şi mă hrăniţi cu vrajbe şi venin?

Lăsaţi-mă-n credinţa creştinească,
Nu în bătaia flăcării păgîne,
Şi vă îndemn iubiţii fraţii mei -
În rugăciuni stau armele române.

Nu în cuţite, bîte, lănci şi săbii,
Nu în vărsări de sînge păgînesc
Ci în credinţa noastră strămoşească,
În Tatăl, Fiul, Duhul Creştinesc.

Nu ura este arma apărării,
Armura noastră este Duhul Sfînt,
Cine urăşte este fiu durerii,
Cel ce iubeşte, frate în Cuvînt.

Voi fraţii mei, de ruga-mi ascultaţi,
Nu îmi luaţi dreptatea ce-o rîvnesc,
Lăsaţi-mă să calc peste nimicuri
Şi Dumnezeul Viu să îl slăvesc.

Liturghii pe ceruri, Doamne...

Liturghii pe ceruri, Doamne, îngeri albi îţi desenează,
Mirul şi tămâia toamnei frunţile le parfumează.
Lacrimile frumuseţii pe obrajii mei fac şanţuri
Să-mi zdrobească de pe suflet răul ce-i legat cu lanţuri.

Ploile mă ceartă-n cor şi la piept vântul mă ţine,
Păsările-mi ciripesc rugăciuni să Ţi se-nchine,
Soarele mă luminează şi mă şterge de regret,
Că nici azi n-am reuşit să ajung să-Ţi fiu profet.

Maica Domnului întinde mâinile spre-al său pămant
Şi-mi aşterne la picioare de la Fiul Său un gând:
Că m-aşteaptă negreşit al meu capăt de drum,
Iar când stau în faţa Lui lucruri rele să nu-i spun;

Eu în palme îi aştern gândul meu către Iisus
Şi din nou Il rog să ierte lucruri ce I le-am mai spus...
M-am obişnuit cu răul,să alerg prin neştiinţă
Şi să sufăr cu furtuna, să nu ştiu de pocăinţă.

De potirul veşniciei vrut-am des să mă dezleg,
Îngerul îmi plângea paşii, de mă-ntorc să nu mă pierd.
Sfinţii-mi alinau durerea, gândurile-mi îndreptau,
Cu iubire şi răbdare sufletu-mi îmbălsămau.

Ca la Domnul să te-ntorci nu cumva să-ţi fie teamă!
Oricât e nevoie-aşteaptă, ca atunci când naşte-o mamă;
Cu iubire ifinită, suferinţă-ngrijorare,
Cu convingerea că pruncul e a Domnului chemare.

Liturghii pe cerurui, Doamne, mă aşteaptă ne-ncetat
Să mă număr printre îngeri, să îmi spui că m-ai iertat.
Să-mi deschizi uşa dreptăţii, liniştea s-o cuibăreşti,
În umila mea ştiinţă ... Doamne, simt că mă iubeşti!

Cele patru piersici

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat
dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsândui
să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă,
când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat,
apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să
crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.
Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că
tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om
lacom că “lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a
plăcut piersica, a fost bună? – 1-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de
vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e
bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma
vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.
„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”

Casa Domnului

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi
apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică,
mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.
- Mamă, de ce plângi?
- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am
vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult
mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat,
unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca
vai de ea…
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom
muta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles
că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar
credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet
drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
“Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.” „De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Arhanghelul Mihail

Simbolism: Arhanghelul Mihail (Michael) este prin excelenţă luptătorul luminii, care triumfă asupra obscurităţii forţelor răului. În icoane, el ţine în mână o balanţă cu care cântăreşte faptele oamenilor în ziua Judecăţii de Apoi, precum şi o spadă cu ajutorul căreia îl supune pe Satan şi puterile întunericului. Este deseori reprezentat învingând un dragon (balaur).

Funcţie angelică: Conducătorul Oştilor Cereşti
Darurile spirituale pe care ni le oferă: Ne întăreşte sufletele şi ne susţine în lupta cu forţele răului, fie că este vorba de aspecte exterioare sau de aspecte şi tendinţe negative care încă mai există în fiinţa noastră; ne susţine atunci când suntem singuri.
Numele arhanghelului Mihail (Michael) înseamnă în limba ebraică „Cel care este asemenea lui Dumnezeu”. El este cel pe care îl invocăm pentru a ne susţine în lupta noastră cu forţele răului. Este cel care ne ajută să descoperim lumina din interiorul nostru. Istoric, el este considerat protector al Israelului şi al Bisericii Catolice. Este sfântul patron al poliţiştilor şi soldaţilor, dar şi al copiilor mici şi se spune că îi veghează pe pelerini şi pe străini. El este un luptător de temut, Prinţ al Armatelor, care luptă pentru dreptate şi îi ajută pe cei care se confruntă cu situaţii dificile. Mihail este totodată cel care dăruieşte răbdare şi fericire.
Lui îi este asociat elementul subtil Foc, care simbolizează arderea a tot ceea ce este trecător astfel încât să rămână şi să strălucească numai lumina pură şi esenţială. El mai este numit şi Binevoitorul Înger al Morţii deoarece ne conduce către nemurire, fiind totodată cel care „cântăreşte” sufletele, punând în balanţă faptele lor bune şi rele, la Judecata de Apoi.
Tradiţiile iudaică, creştină şi islamică îl consideră la unison pe Mihail ca fiind cel mai mare printre îngeri. El mai este cunoscut sub diferite nume, precum Purtătorul Cheilor Raiului, Conducător al Arhanghelilor, Înger al Pocăinţei, milei şi sfinţeniei, Prinţ al Prezenţei Divine, Gardianul lui Iacob, Îngerul tufişului în flăcări.
El este un neobosit luptător al binelui şi întotdeauna îi sprijină pe cei care sunt umili. Mihail îi inspiră pe cei care trudesc în singurătate şi întotdeauna este gata să întindă o mână de ajutor celui aflat în necaz sau suferinţă.
Îl putem ruga pe Arhanghelul Mihail să ne ajute să ne controlăm şi să ne depăşim tendinţele negative care mai subzistă în fiinţa noastră. De câte ori ne simţim depăşiţi de evenimente sau situaţiile vieţii par să se deruleze implacabil, el ne poate ajuta să avem o viziune mai elevată, spirituală, înţeleaptă, asupra vieţii noastre. Misiunea lui este să ne ghideze şi să ne protejeze împotriva nedreptăţii şi să ne ajute să ne deschidem fiinţele către ceea ce este etern şi nepieritor. Îl putem ruga să ne ajute în orice situaţie în care ne simţim copleşiţi sau singuri şi avem nevoie de ajutor.

Sf. Liturghie, Taina Tainelor. Liturghia celor chemaţi

După săvârşirea Proscomidiei urmează Liturghia propriu-zisă, la care participă toţi credincioşii din biserică, începerea ei fiind anunţată de sunetul clopotelor. Liturghia se desfăşoară sub forma unui permanent dialog între preot şi credincioşii care prin răspunsurile lor întăresc rugăciunile preotului.
Prima parte a Sfintei Liturghii se numeşte Liturghia catehumenilor sau a celor chemaţi la Botez, deoarece în primele veacuri creştine mulţi participanţi nu erau botezaţi, însă doreau să cunoască credinţa şi să se boteze. Nefiind botezaţi, ei nu aveau dreptul de a se împărtăşi şi deci, nu aveau voie să participe la întreaga Liturghie. Astăzi, această parte a Sfintei Liturghii o putem numi şi Liturghia Cuvântului, deoarece Sfânta Evanghelie este aşezată în mijlocul mesei Sfântului Altar, prin aceasta arătându-se că în această parte a Liturghiei toată atenţia noastră este îndreptată spre cuvintele vieţii veşnice rostite de Mântuitorul, care sunt citite din Apostol şi Evanghelie.
Momentele principale sunt:
Binecuvântarea de început. Preotul deschie uşile împărăteşti şi apoi zice: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Credincioşii răspund Amin, care înseamnă aşa este sau aşa să fie. Liturghia începe cu slăvirea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, deoarece se cuvine să-L slăvim pe Creatorul a toată lumea. Noi alcătuim Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Domnului Hristos, adică Biserica cea vie.
Ectenia mare. Este un şir de rugăciuni pentru toată creaţia lui Dumnezeu, pentru pace şi bunăstare, pentru înţelegere şi unitate între oameni şi între Biserici, pentru roadele pământului şi pentru întreaga natură, pentru cei bolnavi, pentru cei aflaţi în călătorie etc. După fiecare cerere, strana şi credincioşii zic: Doamne, miluieşte! În ectenie se cer multe lucruri de la Dumnezeu, iar credincioşii întăresc aceste rugăciuni cu una singură, aceea de a cere mila lui Dumnezeu. Să spui Doamne, miluieşte! înseamnă de fapt să ceri împărăţia lui Dumnezeu, căci miluiţi vor fi de Dumnezeu cei ce sunt milostivi (Mt. 5,7), iar cei milostivi vor auzi de la Dumnezeu cuvintele: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25,34). Prin faptul că cerem de la Dumnezeu mila şi deci împărăţia Sa, împlinim cuvintele: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Mt.6,33).
Antifoanele I, II şi III. Sunt nişte imne, cântări care vestesc slava şi lauda ce i se cuvin lui Dumnezeu. Primul Antifon este primul verset din Psalmul 102: Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele Cel sfânt al Lui. Este strigătul sufletului către Dumnezeu, pentru toate binefacerile lui. Cel de al doilea Antifon este un imn de slavă prin care se exprimă adevărurile de credinţă referitoare la persoana lui Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Antifonul al treilea îl constituie Fericirile, adică partea de început a Predicii de pe munte rostită de Mântuitorul şi cuprinsă în Evanghelia după Matei, capitolele 5, 6 şi 7.
Vohodul mic. Ieşirea preotului din Altar cu Sfânta Evanghelie îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a venit în lume şi a adus lumina cea adevărată a credinţei şi a cunoştinţei.
Citirea Apostolului. Cartea Apostolul cuprinde fapte, sfaturi, îndemnuri sfinte, învăţături din scrierile Sfinţilor Apostoli.
Evanghelia. Cuprinde faptele şi învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos.
Rugăciuni speciale pentru cei chemaţi la botez (catehumeni) şi îndemnul să iasă din biserică. După acest moment urmează liturghia credincioşilor, a celor botezaţi.

Pr. Ovidiu Bostan

O cale spre desavarsire

O cale spre desavarsire

Sfantul Antonie, ca sa-l invete pe un calugar cum sa indure toate nedreptatile, l-a pus sa ocarasca si sa loveasca o piatra.

Calugarul a implinit cele cerute, iar Antonie l-a intrebat:

- Ti-a raspuns ceva piatra?

Calugarul i-a spus ca nu.

Sfantul Antonie i-a grait ca numai atunci se va apropia de desavarsire, cand nu va mai lua in seama nedrepatile.

Pomenirea, un lucru folositor şi plăcut lui Dumnezeu

În această zi se oficiază Sfânta Liturghie, unde sunt pomeniţi cei adormiţi, fapt pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl numeşte 'folositor şi plăcut lui Dumnezeu', iar Sfântul Simeon al Tesalonicului spune în privinţa aceasta. 'Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu D...umnezeu ca acesta. Deoarece însuşi Sângele Domnului este cel care prin această jertfă se varsă pentru noi, netrebnicii'. După dumnezeiasca Liturghie se săvârşeşte Slujba Parastasului cu unele rugăciuni speciale. Slujbele de pomenire a celor adormiţi poartă numele de 'parastas', cuvânt de provenienţă greacă, care înseamnă 'înfăţişare înaintea cuiva', 'mijlocire', deci, prin acest serviciu religios se mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru cei morţi. Cu acest prilej se aduc la biserică prinoase (colivă, vin, colaci) care, după ce sunt binecuvântate, se împart pentru sufletele adormiţilor noştri.

Simbolismul colivei

Coliva aminteşte de o minune a Sfântului Teodor Tiron, petrecută în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate alimentele din pieţe cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare, ca astfel să-i oblige pe creştini să întrerupă postul şi să consume jertfe aduse idolilor. Sfântul Teodor Tiron, apărându-i în vis arhiepiscopului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci să mănânce grâu fiert cu miere.

Pentru cinstirea înaintaşilor trecuţi la Domnul, 'se face colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu', care 'arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos. Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor', spune Sfântul Simeon al Tesalonicului.

Pe lângă colivă, în această zi se împarte mâncare pentru sufletul celor adormiţi, dar şi alte prinoase, lucruri folositoare pentru semenii noştri. De asemenea, în unele locuri, la sate există tradiţia ca în această zi, în casele gospodarilor, să se facă o masă de pomenire la care sunt chemaţi rudele, vecinii, dar şi oameni nevoiaşi.

Nădejdea învierii

Cultul morţilor este fundamentat pe învierea lui Hristos care s-a făcut, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, 'începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor (I Cor. 15) şi tot el ne îndeamnă 'despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.' (I Tes. cap. IV). Astfel, prin pomenirea înaintaşilor în această zi, Biserica îşi exprimă speranţa răspunsului bun pe care îl vor primi la Judecata de Apoi toţi oamenii înviaţi întru nădejdea Împărăţiei cerurilor. (Articol realizat de Gheorghe Anghel şi publicat în „Ziarul Lumina” din data de 26 februarie 2011).

Indrazneala

Avva Petru, ucenicul avvei Lot, a zis: "Odata, pe cand avva Agathon se afla in chilie, a venit la dansul un frate si l-a intrebat: «Vreau sa locuiesc impreuna cu fratii. Spune-mi, dar, ce trebuie sa fac ca sa locuiesc impreuna cu ei?». Batranul ii zice: «Fii strain fata de ei in toate zilele vietii tale, ca in prima zi in care i-ai cunoscut, si nu le vorbi cu indrazneala». Avva Macarie intreaba: «Ce inseamna indrazneala?». Batranul raspunde: «Indrazneala este ca o arsita mare. Cand se iveste, toti fug din fata ei; si strica rodul pomilor». Zice avva Macarie: «Atat de rea este indrazneala?». Avva Agathon: «Nu exista patima mai rea decat indrazneala. Din ea se nasc toate celelalte patimi. Se cuvine, asadar, ca lucratorul (calugarul) sa nu aiba indrazneala, nici macar atunci cand sta singur in chilie. Intr-adevar, stiu un frate care a locuit multa vreme intr-o chilie unde avea un patut. Si el zicea: M-am mutat din chilia mea fara sa stiu ca aveam un patut; am aflat de la altcineva. Iata un adevarat lucrator si luptator!»".

Prieteniile rele strica obiceiurile bune (Anturajul)

Pornind de la vorba de intelepciune romaneasca “Spune-mi cu cine umbli ca sa stiu cine esti” ma gandesc ca printre persoanele care ne influienteaza cel mai mult comportamentul, gandirea, felul de a fi in general, sunt prietenii.

Nu de putine ori prietenii ne-au influientat viata, in unele situatii, mai mult decat parintii. Daca, de obicei, oamenii din jurul nostru isi pun amprenta asupra personalitatii noastre chiar si fara sa vrem, pentru ca intotdeauna reactionam in functie de ceilalti, cu atat mai mult isi pun amprenta persoanele care au un loc mai aparte in inima noastra…adica prietenii.

Din proprie experienta pot spune ca cei mai influientati de anturaj sunt baietii. Aceasta pentru ca fata de fete, baietii sunt in general mai deschisi spre prietenii, au un spirit un pic mai libertin. Fetele sunt un mai conservatoare, si asta este un lucru foarte bun, pentru ca le fereste de multe neplaceri.

Pe cat de frumoase si ziditoare pot fi unele prietenii pe atat de daunatoare pot fi altele. In acest sens pot da marturie cu viata mea. Cand am intrat intr-un anturaj ce nu-l avea pe Dumnezeu in centru, sau nici macar un minim elementar de a te raporta la credinta, atunci roadele au fost cele ale lumii…adica stricaciunea. Oricat de mare ar fi “distractia” intr-un anturaj lumesc, pana la urma tot te plictisesti… si prietenia se vestejeste. Obiceiurile proaste din anturaj au o forta de a corupe foarte mare si rezultatele se vad de obicei foarte repede. In cele mai multe cazuri, tinerii intra in anturaje rele pentru ca relatia lor cu parintii este deteriorata.

Stiu multi tineri curati, care “au alunecat” intr-un anturaj mizerabil din punct de vedere moral, amagindu-se ca au gasit acolo intelegerea si asentimentul pe care nu l-au avut de la parinti, astfel ajungand la razvratire si mai mare impotriva celor care le-au dat viata. Aceste prietenii “de distractii” te fac sa te simti acceptat, oarecum implinit, substituind in aparenta prietenia fata de parinti de care orice tanar are nevoie. Astfel te invarti intr-un cerc vicios, cautand sa-ti alini suferintele si neimplinirile in prietenii false, fara a realiza ca ai intors spatele celui mai bun prieten pe care il poti avea vreodata: Iisus Hristos.

In schimb, o prietenie duhovniceasca este cu totul altceva. Pentru ca Hristos este puntea de legatura nestricacioasa dintre suflete poti deveni atat de apropriat fata de prieteni, incat acestia iti devin frati ai tai. In inima ta imparti tot ce este al tau cu ei…suferinta lor devine si suferinta ta…iar zambetul lor…este si zambetul tau.

Ortodoxia este asa de frumoasa incat atunci cand intalnesti pe cineva necunoscut, care crede si-L iubeste pe Dumnezeu, simti o atractie fata de el, ai impresia ca-l cunosti de foarte mult timp, simti o familiaritatea ciudata in prezenata lui, ti-e drag…. Ceva te uneste cu el….Cineva comun va face sa va simtiti asa apropiati ca si cum v-ati cunoaste de o viata, Hristos Domnul ne aduna pe toti in El.

Cuvantul Mantuitorului, “unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si eu, in mijlocul lor”(Matei 18,20) arata cat se poate de bine finalitatea unei prietenii duhovnicesti: dragostea. Orice prietenie duhovniceasca il are in centrul pe Hristos…iar drumul acelei prietenii duce intotdeauna la Hristos. Va pot marturisi ca foarte mult m-au ajutat, si ma ajuta, prieteniile duhovnicesti pe drumul mantuirii. Astfel de prietenii ne lustruiesc sufletul, ne invata sa pretuim mai mult pe aproapele nostru, ne deschid poarta vesniciei si ne dau posibilitatea de a pregusta dulceata fratietatii din Imparatia Cerurilor.

A compara o prietenie lumeasca cu una duhovniceasca este ca si cum ai compara gustul pelinului cu cel de miere. Cuvintele sunt de prisos. Sfantul Apostol Pavel vorbesti simplu si frumos despre anturaj, zicand:

“Tovarasiile rele strica obiceiurile bune” (1Cor. 15:33

Multora li se pare că dacă ar fi în altă împrejurare ar fi mai buni.

Bogatului i se pare că piedica virtuţii este bogăţia, săracului - sărăcia, învăţatului - ştiinţa, nebunului - nebunia, bolnavului - boala, sănătosului - sănătatea, iar tânărului - tinereţea.

Aceasta este numai o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale; ca şi când un soldat slab ar căuta să se mângâie: în acest loc trebuie să fiu învins, să mi se dea alt loc şi voi fi un viteaz! Adevăratul soldat este totdeauna viteaz, fie că se menţine pe locul său, fie că este răpus.

Dacă împăratul Lazăr ar fi fugit de pe Câmpul Mierlei, ar fi fost socotit un învins; însă pentru că a rămas pe locul său şi a căzut, el este socotit învingător.

Adam a pierdut credinţa în rai; Iov şi-a întărit credinţa plin de bube pe gunoi.

Profetul Ilie niciodată nu a spus: foamea mă împiedică să fiu ascultător faţă de Dumnezeu; nici împăratul David n-a spus: coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu.

(Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău)

Învierile din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Iubiţi credincioşi,
În Sfintele Evanghelii ni s-au păstrat istorisirea câtorva învieri din morţi, trei, şi anume:
- învierea tânărului din Nain,
- învierea fiicei lui Iair şi
- învierea lui Lazăr.
Iar în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli avem de asemenea două istorisiri de minuni ale învierii şi anume
- învierea unei tinere, Tavita, despre care citim, în Faptele Sfinţilor Apostoli în capitolul IX, că Sf. Apostol Petru a înviat pe o tânără,
- învierea unui tânăr, Eutihie, minune descrisă tot în Faptele Sf. Apostoli, şi pe care a făcut-o tot Sf. Apostol Pavel (F. Ap. 20). Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noului Testament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi, bătrânii, ştim ce ne aşteaptă, deşi nu ne vine să credem, nu e în firea omului să creadă că moare.Trebuie să faci fel şi fel de raţionamente, să ai fel de fel de gânduri, să te sileşti cumva să crezi că mori pentru că nu crezi că mori, nu-ţi vine să crezi că mori; asta e experienţa bătrânilor.Am început odată să întreb pe oamenii în vârstă, pe oamenii bătrâni, oameni serioşi, dacă se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe şi toţi mi-au spus că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe, decât s-au simţit la tinereţe. Ce înseamnă aceasta, iubiţi credincioşi? Aceasta înseamnă ceva: înseamnă că omul nu moare, că omul nu-i făcut să dispară, că omul nu-i făcut să se nimicească, ci e făcut să dăinuiască. Bineînţeles că dacă nu avem gândul că vom muri, vom muri fără gândul acesta, numai că nu vom muri în înţelesul că s-a gătat cu noi, că acum gata, nu se mai întâmplă nimic după moarte.Ştim că se întâmplă: judecata particulară, judecata universală, răsplata pentru cele bune şi pentru cele rele pe care le-am făcut în viaţă, şi apoi răsplata cea veşnică. Acesta este, iubiţi credincioşi, avantajul credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Tesaloniceni zice: „ Să nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde “.
Oameni ca noi din Sfânta Scriptură
Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.Şi, iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun ceva: aşa îmi e de drag să mă gândesc la faptul că în Sfânta Evanghelie sunt înfăţişaţi şi oameni cam cum suntem noi: cu viaţă amestecată şi cu credinţă, şi cu necredinţă, şi cu siguranţă, şi cu nesiguranţă, şi cu lumină, şi cu întuneric, şi, iată, Iair era unul dintre aceştia. L-a luat groaza când a auzit că fiica lui a murit, şi Domnul Hristos îi spune să nu se îngrozească: “Nu te teme, crede numai şi se va mântui… “.Hai să ne mai gândim la un om ca noi, omul acela care a zis: „ Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” - şi cred şi nu cred - şi, iată, Sfânta Evanghelie ni-1 înfăţişează ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinţa cât a avut-o şi i-a împlinit Domnul Hristos cererea.Haideţi să ne gândim şi la Sfinţii Apostoli cărora Domnul Hristos, într-o împrejurare, le-a spus că nu au putut face o minune anume pentru că nu au avut destulă credinţă. L-au întrebat: „ De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? ” şi Domnul Hristos a spus: „Din pricina puţinei voastre credinţe” (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredincioşi? Da, uite că se poate ca şi apostolii să fie necredincioşi.Bineînţeles că nu tot timpul au fost aşa, dar au fost şi necredincioşi, şi atunci înseamnă că şi noi, care avem şi mai puţină credinţă decât ei, putem nădăjdui să avem mai multă credinţă. Ucenicii Domnului Hristos care au zis către Domnul Hristos „ Da¬-ne mai multă credinţă”, şi-au dat seama că n-au credinţă câtă trebuie şi ştiţi că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „ Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc. 22, 31-32).Şi a venit împrejurarea în care Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o împrejurare de scurtă durată, nu a rămas în împrejurarea aceasta pentru că Domnul Hristos 1-a întărit în credinţă.Ei, asta trebuie să facem şi noi, iubiţi credincioşi: să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe Lazăr, cum a înviat pe tânărul din Nain şi pe tânăra fiică a lui Iair, tot aşa va face El prin puterea Lui să ni se realcătuiască trupurile la învierea cea de apoi şi vom fi vii şi cu sufletul şi cu trupul - cu sufletul care nu moare şi cu trupul care moare, se descompune şi se recompune. Dacă nu avem credinţa aceasta, să ştiţi că nu avem destulă credinţă. Dacă avem credinţa aceasta suntem fericiţi şi în viaţă şi în moarte. Amin!
Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian

Eliberarea monahului de lume

Avva Pimen a zis: "Daca monahul invinge doua lucruri, se elibereaza de lume". Fratele a intrebat: "Care sunt acelea?". El a zis: "Odihna trupeasca si slava desarta".

Sf. Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si multi orbi…”

“Părintele deseori îşi arăta dorinţa să discute cu ucenicii săi, („cu copiii săi iubiţi”), despre vremurile de apoi, ca să-i înveţe cum să se ferească de cărările greşite şi să fie veghetori.

- Acum, când noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de stânga”. Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei vota. Apoi adăuga:

- Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde, că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. Spunea că în acest război se vor distruge atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind, (evadând), iar cei neputincioşi şi bătrâni măcar de remorcile lor să se prindă şi să fugă.

Deseori stareţul repeta cu tristeţe în discuţiile despre antihrist următoarele cuvinte:

- „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă în casă ca lumea să semneze pentru acel «singur împărat» pe pământ şi se va face un recensământ al populaţiei foarte drastic. Vor intra în casa omului iar acolo sunt soţul, soţia şi copiii, şi soţia îl va ruga pe soţ să semneze căci altfel nu va putea cumpăra nimic pentru copii: «hai, soţule, să ne înscriem şi noi căci avem copii şi dacă nu ne înscriem nu vom putea face nimic», iar soţul îi va răspunde: «iubita mea soţie, tu fă cum vrei, eu însă sunt pregătit să mor mai bine pentru Hristos, decât să semnez ceva pentru antihrist». Aşa de tragic viitor vă aşteaptă.

Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat.

Rugaţi-vă ca Bunul Dumnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri groaznice ne aşteaptă. Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu foarte mare viclenie (perfidie). Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită.

Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al doisprezecelea neam de preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi prin capacităţile sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după vârsta de 12 ani când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care ieşind din beznă (din adâncul iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de spaimă dar satana îi va spune: „nu te teme şi nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine”. Acest copil îi va uimi pe toţi cu inteligenţa sa. Şi aşa, din el va încolţi şi se va coace în chipul omului „antihristul”. Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credinţei – Crezul -, dar el nu va permite ca acesta să fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare, antihristul va avea mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce, Patriarhul va observa că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa că acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul” pentru care Patriarhul va fi omorât.

Din cer se vor cobori proorocii Enoh şi Ilie care de asemeni vor explica lumii şi vor striga: „Acesta este antihristul! Să nu-l credeţi!” Iar el îi va omorî pe ei, însă după 3 zile, cu puterea lui Dumnezeu, vor învia şi se vor înălţa la ceruri. Antihrist va fi foarte învăţat şi va cunoaşte toate vicleniile sataniceşti şi va face multe minuni false şi semne amăgitoare. Pe el îl vor vedea toţi şi îl va auzi lumea întreagă (prin televiziune, radio, etc., n.ed.). Pe oamenii săi el îi va ştampila cu semnul său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. Atunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a primit omul sau nu semnul satanicesc. Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă deznădăjduiţi!

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică”. Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da roada sa şi va fi o secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va putea să cadă omul într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu are să-Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce urmează Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta în aşteptare, urmărindu-i toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la ortodoxie, iar pentru credinţa lor se vor mântui. Restul poporului, fiind slab în credinţă, va merge după satana. Iar când pământul nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care el le va răspunde: „dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic”. Vor seca râurile şi lacurile, şi nu va mai fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani şi jumătate, dar pentru aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile. În aceste grele vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe care vor avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii) şi Dumnezeu îi va acoperi pe ei cu harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea atotputernică şi ei nu vor vedea acele minuni şi semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru toţi oamenii şi pe care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor. Încă o dată vă repet să nu mergeţi în aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu va fi acolo“.

Una din surori, ascultând această discuţie, a întrebat:

- Ce să fac, Părinte? Tare n-aş vrea să ajung vremurile acelea!

- Tu eşti încă tânără, s-ar putea să ajungi, i-a răspuns Părintele.

Atunci sora, îngrozită, a căzut la picioarele Părintelui, exclamând:

- Părinte, mi-e frică, ce să fac?

- Păi, tu alege una din două, sau cele cereşti sau cele pământeşti.

Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri. Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea.

Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.

O soră l-a întrebat pe Părintele:

- Asta înseamnă că vom pieri cu toţii?

- Nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.

Restaurarea bisericilor se va face până la venirea antihristului şi în toate va fi o bunăstare materială nemaipomenită. Iar voi, cu reparaţiile în biserica noastră să mai îngăduiţi, fiţi modeşti şi cu măsură în aspectul ei exterior, ci mai bine să vă rugaţi mai mult şi să umblaţi la biserică atâta timp cât încă se mai poate, şi mai ales să veniţi la Sfânta Liturghie unde se aduce Jertfa fără de sânge a Mântuitorului pentru păcatele întregii lumi. Să vă spovediţi cât mai des şi să vă împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos, şi Dumnezeu vă va întări.

Dumnezeu este mult milostiv. El îi va mântui şi pe evreii care vor refuza să primească ştampila lui antihrist şi vor exclama că: asta e amăgire şi minciună, că acesta este necuratul şi nu Mesia nostru, şi nu-l vor recunoaşte de mesia.

Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe despre timpurile de apoi şi vărsând lacrimi amare, spunea:

- Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului!

Ierodiaconul Gheorghe întrebă:

- Părinte, spuneţi-mi, eu cum să fac să nu pier, sunt doar diacon.

La care el i-a răspuns că nu ştie.

Atunci ierodiaconul Gheorghe a început să plângă căzând la picioarele stareţului şi-l ruga pe Părintele Lavrentie să se roage bunului Dumnezeu pentru el ca să nu ajungă în iad. Părintele Lavrentie s-a ridicat şi a înălţat o rugăciune la Ceruri, apoi i-a spus:

- Se mai întâmplă şi aşa, că omul se îmbolnăveşte, moare şi ajunge în Împărăţia Cerurilor.

Această proorocie s-a împlinit întocmai. Noi îl cunoaştem pe acest diacon de la Lavra din Kiev. Era un călugăr foarte râvnitor şi făcea multă milostenie. S-a îmbolnăvit aşa, dintr-o dată, şi la scurt timp a murit.

De flecare dată când Părintele se ruga sau când povestea despre viaţa de dincolo plângea amarnic. Surorile îl linişteau, dar el le răspundea vărsând şi mai multe lacrimi:

- Cum să nu plâng, când întunericul cel veşnic (bezna- iadul) este plin de suflete omeneşti!

Părintele Lavrentie a avut o dragoste duhovnicească puternică către toţi şi Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul rugăciunii inimii şi cel al înainte-vederii.

În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte des despre timpurile de apoi şi despre sfârşitul lumii acesteia. În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea n. ed.). Vor fi nişe bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!” Şi vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr-o desfrânată evreică din cel de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi, din neamul împărătesc, şi va fi „el” frumos pentru cei necredincioşi, iar cei dreptcredincioşi îi vor vedea faţa lui adevărată: urâtă şi înspăimântătoare. Când se va plimba în mantie împărătească prin grădină cu mama sa, şi se va gândi cum va fi el în viitor să-şi conducă împărăţia, deodată se va deschide pământul, va izvorî apă, iar din apă va sări ceva, şi lui îi va părea că cineva e în spatele lui şi se va întoarce cu faţa înapoi să vadă. Atunci va vedea ceva groaznic, o grozăvie, şi, de frică, va deschide gura să ţipe; atunci diavolul se va sălăşlui în el şi din acel moment el va deveni antihrist.

Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la Ierusalim. Acum însă diavolul este legat în iad, dar Dumnezeu îl va dezlega şi el se va sălăşlui în împăratul-antihrist“.

Iereul Nechifor, Grigorie şi protoiereul Vasile Ganzin îl contrazic pe Părintele Lavrentie, că el despre asta a mai spus o dată, dar puţin diferit, iar el le-a răspuns:

- Fraţii mei şi onoraţi părinţi, voi un lucru nu-l pricepeţi şi nu-l ştiţi. Eu nu spun doar pentru Rusia noastră, ci pentru întreaga lume. Cuvintele mele sunt adevărate, iar mie mi le-a arătat pe toate Duhul Sfânt, prim milostivirea Bunului Dumnezeu asupra mea.

Noi, ortodocsii, nu urmarim decat salvarea sufletului si castigarea Imparatiei Cerurilor si acest lucru ni-l poate oferi Biserica Ortodoxa. Una este doar Biserica Ortodoxa Soborniceasca si Apostoleasca, celelalte ce se numesc “biserici” nu sunt biserici, ci samanta stearpa a diavolului in lanul de grau al lui Hristos.

Terminand aceasta discutie a adaugat: “cei ce au urechi sa auda si cei care au ochi sa vada” dar apoi a adaugat cu tristete: “dar vor fi multi surzi si multi orbi“.

(din Sfântul Lavrentie al Cernigovului, “Viata, învataturile, minunile si acatistul”, Editura Egumenita)

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro

Sa nu-ti judeci aproapele

Odata, avva Stefan era foarte bolnav si doctorii l-au silit sa manance carne. El avea un frate, foarte evlavios, care traia potrivit poruncilor lui Dumnezeu. S-a intamplat sa vina fratele lui chiar atunci cand batranul manca din carne. Cand l-a vazut, s-a intristat foarte tare, zicandu-si ca, dupa atata asceza si infranare, a mancat, spre sfarsitul vietii, carne. Dar indata a cazut in extaz si a vazut pe cineva care i-a spus:

- Pentru ce te superi din pricina preotului pe care l-ai vazut mancand carne? Nu stii ca a mancat de nevoie si pentru ca sa faca ascultare? Nu trebuie sa te superi. Iar daca vrei sa vezi in ce slava este fratele tau, intoarce-te si uita-te!

Cand s-a intors, a vazut pe preot alaturi de Hristos. Si i-a spus cel ce i s-a aratat:

- Iata in ce slava este! Slaveste, asadar, pe Cel ce slaveste pe cei ce Il iubesc cu adevarat.

Vindecarea prin credinta

O femeie avea cancer la san. A auzit despre avva Longinus si a cautat sa-l intalneasca. El locuia la vreo noua mile departare de Alexandria. Tot cautandu-l, femeia l-a intalnit pe fericit cand el aduna lemne pe tarmul marii. Apropiindu-se, l-a intrebat: "Avva, unde locuieste avva Longinus, robul lui Dumnezeu?". Nu stia ca el este. Batranul intreaba: "Dar ce vrei cu mincinosul acela? Nu te duce la dansul. E un mincinos. Ce-ai patit?". Femeia i-a aratat boala. Atunci el a facut o cruce peste loc si a lasat-o sa plece, zicand: "Mergi, Dumnezeu o sa te vindece, Longinus nu-ti poate fi de nici un folos". Femeia a plecat cu credinta in cuvantul lui si s-a vindecat indata. Pe urma a povestit catorva persoane despre cele intamplate, descriindu-l pe batran, si asa a aflat ca el era avva Longinus.

Fapta trebuie sa consune cu rugaciunea

Fapta trebuie sa consune cu rugaciunea

Avva Moise a zis: "Daca fapta nu consuna cu rugaciunea, degeaba te ostenesti". Un frate a intrebat: "Ce inseamna: fapta trebuie sa consune cu rugaciunea?". Batranul a zis: "Inseamna sa nu mai facem pacatele pentru care ne rugam. Cand omul renunta la propria vointa, atunci Dumnezeu se impaca cu dansul si-i primeste rugaciunea". Un frate a intrebat: „In toate ostenelile omului, ce-l ajuta mai mult?". Batranul ii zice: "Dumnezeu il ajuta. Caci este scris: «Dumnezeu este scaparea noastra si puterea, ajutorul nostru in necazurile care ne-au lovit foarte tare»".

Sfinţenia vieţii -împlinirea omului lăuntric.

Termenul de „sfinţenie” (ca şi cel de „mântuire”) este foarte des întâlnit în literatura patristică. În mintea oricărui credincios se poate naşte întrebarea : „dar ce este sfinţenia ?” sau „ce este mântuirea ?”

De cele mai multe ori, mentalitatea comună dreptmăritorilor creştini a manifestat tendinţa de a confunda sfinţenia cu pietatea sau evlavia cu nevoinţele exterioare. Ceea ce este evident e că falsa sfinţenie (proprie modelelor efemere, iute trecătoare, lipsite de consistenţă) nu este numaidecât produsul unor excese omeneşti; poate fi, în egală măsură, rodul imaturităţii duhovniceşti, adică al unei stări de înşelare demonică (fie la nivel înalt, prin virtuţi aparente, fie la nivel comun, prin căderea deasă şi repetată în păcatele trupeşti). Ceea ce intrigă însă este faptul că, de cele mai multe ori, eşecurile acestea atât de răspândite constituie subiectul de discuţie preferat şi predilect tocmai al tuturor „căutătorilor” de modele absolute (şi care uită că ar trebui să caute mai întâi să devină ei înşişi modele - atât pentru sine cât şi pentru alţii); spune o vorbă din bătrâni: „taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !”, iar alta: „vorba sună, fapta tună !”. La întrebarea unuia dintre ucenici cu privire la cărţile de învăţătură ale sfinţilor, Sfântul Leonid, stareţul de la Mănăstirea Optina, a răspuns: „Citeşte vieţile sfinţilor din faptele tale !”

„Filocalia” (culegere de texte scrise de Sfinţii Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi) ne învaţă că drumul sfinţeniei este lung şi anevoios şi că începe cu ceea ce se numeşte „făptuire morală” (adică înlocuirea viciilor cu virtuţile opuse lor sau renunţarea la poftele carnale pentru dobândirea virtuţilor adamice – păstrate până astăzi sub forma voturilor monahale – fecioria, sărăcia şi ascultarea de poruncile Lui Dumnezeu) .

Miezul tuturor acestora se regăseşte pur şi simplu în lucrarea de înfrânare trupească şi de lepădare a voii proprii pentru împlinirea voii divine. Dacă cel dintâi vot (al fecioriei) ţine de părăsirea poftelor trupeşti, cel de-al doilea (al sărăciei) implică o serie de restricţii materiale al căror scop ultim este redobândirea simplităţii primordiale prin izbăvirea de povara grijilor pământeşti (precum putem vedea în toate cărţile patericale cu şi despre sfinţii pustnici şi asceţi nevoitori din mănăstiri). Votul neagonisirii (unit cu cel al înfrânării) alcătuiesc o nevoinţă de mare profunzime purificatoare, oferind luptătorului duhovnicesc o înaintare lentă (dar sigură) în sus, spre Dumnezeu, cu putinţă de realizat numai prin puterea Duhului Sfânt: ,,Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !”(Ps. 50, 12). Fără harul Duhului Sfânt nu putem face nimic.

Desăvârşirea lucrării duhovniceşti (în cea mai autentică tradiţie filocalică bine-plăcută Domnului) se face prin dobândirea smereniei (prin călcarea mândriei, prin zdrobirea egoismului individual propriu ,,eu”-lui nostru). De altfel se ştie că omul cel vechi (trupesc şi lumesc) moare cel mai greu, împotrivindu-se din răsputeri şi zbătându-se să supravieţuiască în orice condiţii; şi de aceea votul ascultării, al supunerii voii noastre (căzute şi pervertite prin păcat) voii celei sfinte a Lui Dumnezeu - se dovedeşte a fi întotdeauna cel mai greu de împlinit; propriu-zis , abia acesta ar fi începutul minunilor în viaţa duhovnicească: “M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” (In. 6, 38). Aceasta este de fapt icoana sfinţeniei însăşi, modelul absolut valabil pentru toate veacurile în urcuşul omului spre înviere ! Din acest punct de vedere, fiecare creştin se vădeşte a fi un ,,călugăr lăuntric”, un ,, monah universal” prin lucrarea de împlinire a ascultării de sfintele porunci ale Lui Dumnezeu consemnate cu de-amănuntul în Sfintele Scripturi. Nu degeaba în practica vieţii duhovniceşti ascultarea este întotdeauna unită cu rugăciunea şi cugetarea la Dumnezeu pentru eliberarea minţii atât din capcanele raţionalismului cât şi din groapa imaginaţiei, ,,podul diavolului” – calea de pătrundere în om a duhului rău şi viclean, deschisă prin aprinderea poftelor. În această privinţă Mântuitorul Iisus Hristos a fost ferm şi categoric: ,,oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Această ,,patimă a minţii” (cum este ea numită în ,, Filocalia”) este unul dintre vrăjmaşii cei mai cumpliţi ai sufletului, care-l aduce (prin ispitire subţire, prin simpla poftire sau îndulcire cu privirea) într-o stare de moleşeală sau de lâncezeală insuportabilă inimii (cunoscută sub numele de ,,akedie” – adică ,,lipsă de grijă” pentru mântuire). Atins de această ,,molimă” cumplită, omul îşi slăbeşte atenţia, nu-şi mai păzeşte mintea de gânduri, pierde ,,trezvia” şi alege îndulcirea cu păcatul. Ori, scopul sfinţeniei este tocmai purificarea simţurilor: ,,fiţi treji, îmbrăcându-vă în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire” (I Tes. 5, 8)

În tot acest război nevăzut, luptătorul viteaz păstrează o legătură permanentă cu părintele său duhovnicesc, precum zice Înţelepciunea: ,,frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă”(Pild. 18, 19) pentru că numai aşa poate câştiga şi păstra cea mai importantă valoare necesară vieţuirii spirituale – măsura ! Atât în postire cât şi în mâncare, atât în osteneală cât şi în odihnă, atât în priveghere cât şi în muncă – este nevoie de măsură. Pentru că, acolo unde lucrul nu are măsură (chiar şi de ar fi bine făcut) nu există nici virtute. Lucrarea duhovnicească nu se împlineşte la întâmplare, după socotinţa fiecăruia în parte; nu faci ,,cât poţi”- ci faci ,,cât trebuie” - (adică atât cât adevereşte şi consfinţeşte harul divin străduinţa umană). Cel sănătos are o măsură, cel bolnav are altă măsură; cel puternic are o măsură, cel slab are altă măsură. Începătorul are măsura lui, cel sporit e la altă măsură; şi tot aşa.

Încununarea tuturor nevoinţelor, strădaniilor şi eforturilor ascetice este bucuria euharistică a împărtăşirii cu Sfintele, Dumnezeieştile, Preacuratele, Cereştile, Nemuritoarele şi de viaţă Făcătoarele Lui Hristos Taine – prin care ne unim cu Hristos Însuşi Cel Ce ne binecuvintează deopotrivă dorul sufletului şi lacrima trupului. Semnul unirii reale şi desăvârşite cu Hristos îl arată cuvântul Apostolului: ,,nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !”(Gal. 2, 20). Astfel de oameni sunt rari şi nu vor fi niciodată de găsit prin reclame sau pozaţi pe afişe de publicitate stradală. Uitând aceasta, mulţi dintre noi alergăm pururea după ceva nou, mai interesant, eventual nemaiîntâlnit încă, căutând profeţii şi semne de sfinţenie nemaipomenită. Ar fi bine să pricepem că lumina cunoaşterii vine din lăuntrul nostru: precum ,luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22), aşa şi luminatorul sufletului este mintea. Oare cum ar putea să recunoască un sfânt cineva care nu a gustat sfinţenia ? Cum să percepem lumina sfinţeniei câtă vreme orbecăim în bezna necunoaşterii ? Slavă Domnului, Sfânta Biserică are suficiente resurse pentru a dărui lumii valorile spirituale de care aceasta are neapărată nevoie; dar şi lumea trebuie să primească rânduielile sfinţeniei pentru a putea zămisli rod sănătos spre şlefuire. Fără mame bune care să nască prunci buni, fără tineri bine crescuţi şi educaţi corespunzător – viitorul sfinţeniei nu poate străluci. Dacă în perioada de aur a creştinătăţii cei mai de seamă oameni ai societăţii lepădau toate cele lumeşti pentru Hristos şi pentru mântuire, pentru a afla calea sfinţeniei, în schimb noi, cei de astăzi, nu mai suntem în stare nici măcar să purtăm grija propriei noastre mântuiri – de unde să mai mântuim şi pe alţii ?! Strigă Psalmistul în Duhul Sfânt: ,,Scoală Doamne, mântuieşte-mă Dumnezeul meu !”(Ps. 3, 7) iar bătrânii ne învaţă: ,,mântuind, mântuieşte-te !”. Această bucurie de a fi pururea cu Hristos este începutul răsplătirii celei veşnice: ,,bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău !” (Mt. 25, 21) iar Duhul Sfânt adevereşte: ,,Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El !” (Ps.2, 12). Mântuirea însăşi este darul Lui Dumnezeu, hărăzit nouă din preamarea Sa milostivire faţă de puţinătatea strduinţei noastre: ,,A Domnului este mântuirea şi peste poporul Tău binecuvântarea Ta !” (Ps. 3, 8). ,,Pentru că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă Îţi înălţăm – Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor !” Amin !

Publicat de Parintele Calistrat

Sursa:www.parintelecalistrat.com

Sfinţii - oameni harismatici făcători de minuni.

Pentru societatea de astăzi (străbătută de produsele ştiinţei şi ale tehnologiei de ultimă oră), minunile despre care se pomeneşte atât în Sfintele Scripturi cât şi în cărţile bisericeşti despre vieţile sfinţilor au ajuns să fie considerate produsul imaginaţiei precursoare domeniului literaturii ştiinţifico-fantastice (de genul celei prezente în basmele pentru copii) – adică lucruri imposibil de crezut ca veridice şi petrecute cândva în realitate. Cu toate acestea, în vremea noastră, se măreşte de la o zi la alta numărul celor care aleargă pretutindeni în căutare de evenimente senzaţionale şi fapte nemaipomenite. O astfel de tendinţă a fost de altfel consemnată ca fiind prezentă şi pe vremea Mântuitorului: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere !”(In. 9, 32). Un astfel de miracol (precum vindecarea unui orb din naştere) s-ar zice că stă acum şi în puterea ştiinţei medicale moderne (prin metoda transplantului şi a descoperirilor genetice celor mai recente); e drept că nu fără costuri uriaşe şi eforturile conjugate ale echipelor de savanţi angrenaţi în munca de cercetare pretutindeni în lume. Dumnezeu însă ne-a arătat calea cea mai simplă: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea !”(Mc. 11, 24).

Ceea ce greu înţelege (şi încă mai greu acceptă) omul contemporan este faptul că strădania pasionată de a cunoaşte şi nevoinţa ascetică de a crede (deopotrivă de jertfelnice) - adică ştiinţa şi credinţa - nu pot fi lipsite una de prezenţa celeilalte. Un om cu adevărat credincios nu va nega niciodată puterea inteligenţei pătrunzătoare în tainele firii zidite (tot o harismă dată omului de Dumnezeu – dar nu oricui, pentru că nu chiar toţi reuşesc a dobândi înţelepciunea !). Numai că puterea facerii de minuni nu ni se dă nouă, creştinilor, doar în virtutea faptului că ne numim „creştini” ! Agonisirea sfinţeniei implică un proces îndelungat (uneori aproape cât toată viaţa !) de curăţire a sufletului şi a trupului de patimi, ca şi o străduinţă neîncetată de stabilire a unei legături directe între inimă şi Dumnezeu. Harul divin pogoară şi umple sufletele deja pline de dorul nemărginit de adânc după Cel Preasfânt şi care tânjesc (mai mult şi mai presus de orice) după unirea cu El ! „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel !”(Ps. 67, 36). Aşa că nu se poate nici măcar vorbi despre cineva care să facă minuni fără ca, mai întâi, să se fi săvârşit cu el minunea învierii omului lăuntric, omului duhovnicesc înnoit după chipul Ziditorului Său; un asfel de om trăieşte intens starea mistică de vedere a Lui Dumnezeu (vedere care e totuna cu unirea cu El – scrie părintele Dumitru Stăniloaie). „Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori !” (Ps. 1, 3) mai-înainte vestit-a David, Regele lui Israel. Hristos Însuşi confirmă: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi !”(Mc 16, 17-18).

Scrierile aghiografice sunt pline de relatări despre săvârşirea a nenumărate minuni de către oamenii bine-plăcuţi Domnului. Din toate se poate lesne vedea că omul sfânt este ascultat de Dumnezeu în aceeaşi măsură în care şi el, la rândul lui, ascultă de poruncile Lui. „(...)Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă (...)” (In. 9, 31) Astfel de oameni n-au fost şi nici nu s-ar putea vreodată să fie stăpâniţi de mulţimea patimilor subţiri născute din iubirea-de-sine; în inimile lor nu e nici pic de întuneric- şi acesta pentru că Dumnezeu (Care este Lumină) nu amestecă lumina cu întunericul: „nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5). Dacă dorim să aflăm un adevărat făcător de minuni, un adevărat harismatic – nu la omul cel din afară trebuie să privim (cât este de bine îmbrăcat sau câte studii a făcut) şi nici după reclame nu trebuie să ne luăm – pentru că întotdeauna un fals harismatic (mai devreme sau mai târziu) va fi sedus de efectul „părerii-de-sine” (poate cel mai greu de învins dintre toate patimile subţiri şi cel mai prezent în noi, oamenii). De altfel, răspunsurile şi afirmaţiile unui astfel de om au mai mereu câte două sau mai multe înţelesuri (cu scopul implicit de a deruta şi a avea astfel acoperire în caz de eşec sau de neconfirmare a „proorociilor” sale). Pentru că „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă !”(Mt. 15, 14), Mântuitorul ne-a îndemnat: „cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este !” (Mt. 5, 37). Multe astfel de răspunsuri am găsi în Sfânta Scriptură dacă am citi-o mai des şi am păstra-o în sufletul nostru mai la inimă ! Astfel am şi dobândi o credinţă sănătoasă, pentru că orice cuvânt „proorocesc” sau „de folos”, „ de înţelepciune” (care nu e de la Duhul Sfânt) n-are nici o putere, e mort: „credinţa fără de fapte moartă este !”(Iacov 2, 20). Ceea ce se întâmplă astăzi, la scară internaţională, în Răsăritul Europei (spaţiu eminamente creştin-ortodox în vechime – iar, mai nou, fost lagăr comunist) legat de invazia practicilor neo-păgâne şi de sorginte şamanică a lucrărilor zise „paranormale” nu e decât o altă metodă de „spălare a creierelor” celor care totuşi nu-L neagă cu totul pe Dumnezeu. Însă puterea Duhului a ruşinat şi va ruşina întotdeauna mulţimea „hristoşilor” mincinoşi. Avem suficiente avertismente în această privinţă: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi !” (Mc. 13, 22); „vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29)

În concluzie, harismele sunt daruri ale Duhului Sfânt încredinţate celor care se străduiesc nu ca să le dobândească ci ca să se mânatuiască. Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care Îl iubesc şi, iubindu-L, Îi împlinesc poruncile: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu.” (In. 12, 26). În Sfintele Evanghelii sunt prezentate cu precizie toate metodele prin care Iisus Hristos săvârşea fapte minunate – fie că tămăduia boli, izgonea demoni, înmulţea pâini şi peşti, umbla pe apă ca pe uscat sau învia pe cei morţi: uneori prin atingere, alteori „numai cu cuvântul” (Mt 8, 16) ! La fel, în cartea „Faptele Apostolilor”, ni se prezintă puterea Duhului Sfânt lucrătoare prin Sfinţii Aposoli; unii bolnavi se vindecau chiar şi când doar umbra Ucenicilor Lui Hristos trecea pe deasupra lor sau numai prin simpla atingere cu ştergare atinse de mâinile lor. Şi – poate cel mai important – au fost şi bolnavi care s-au tămăduit doar la simpla invocare a numelui Lui Iisus: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă !”(FA 3, 6). Vedem aşadar că Petru nu-şi arogă nici o putere personală sau vreun merit individual în săvârşirea minunilor; pe toate le face exclusiv în numele Mântuitorului Hristos. Şi acesta pentru că El nu ne-a cerut să facem minuni, ci să ne iertăm, să ne respectăm şi să ne iubim – adică să trăim unii pentru alţii: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii !” (In. 13, 35). Dacă am împlinii porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 39) - atunci nu ar mai fi răutăţi intre noi – şi aceasta ar fi cea dintâi şi cea mai mare minune care ne-ar asemăna Domnului Dumnezeu - pentru că am dobândi harisma dragostei „ care niciodată nu cade !” (I Cor. 13, 8). Doar curaţi cu inima, lepădaţi de spinii urii şi ai altor păcate – putem înălţa glas de rugă către Domnul pentru a săvârşi vreo minune asupra noastră şi a semenilor noştri; altfel rămânem simplii cunoscători ai „literei care ucide, iar duhul face viu.” (II Cor. 3, 6)- şi mai mult nimic nu poate face ! Strigă îndurerat Ecclesiastul: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni !” (Ecc. 1, 2) - credinţa nu se măsoară în păreri personale sau impresii de grup, nici în texte mai mult sau mai puţin meşteşugite: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă!” (Mt. 17,20). Iar aceasta cel mai bine o vedem în cazul femeii canaaneence a cărei fiică „era rău chinuită de demon” (Mt. 15, 22): minunea tămăduirii fiicei chinuite de demon, nu s-a săvârşit pentru faptul că femeia era apartenentă religiei iudaice, ci pentru simplitatea , curăţia şi multa ei credinţă şi nădejde, păgână fiind: „O, femeie, mare este credinţa ta – fie ţie cum voieşti !... Şi s-a tămăduit fiica ei chiar din ceasul acela !” (Mt. 15, 28).

... şi, totuşi, - „Domnul a zis: De aţi avea credinţă măcar cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare ! - şi vă va asculta...” (Lc. 17, 6)