Indiferentismul religios

Dacă porunca a treia a Decalogului („Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”) interzicea ca cineva să se gândească la Dumnezeu (sau să vorbească despre El) fără evlavia ce se impunea, porunca a treia „post-modernă” impune ca omul nici măcar să nu se mai gândească vreodată la Dumnezeu: „Nu pierde vremea gândindu-te la Dumnezeu!”[1]

Orientări greşite în istoria culturii şi a religiilor au fost exclusivismul religios sau fundamentalismul (potrivit căreia numai şi numai propria religie este corectă, toate celelalte constituind periculoase erori care trebuiesc stârpite) inclusivismul, care foarte uşor a alunecat în istorie spre sincretism, sau spre un vag universalism religios (potrivit căruia toate religiile sunt adevărate în egală măsură, nemaiavând nici o importanţă pe care o adoptăm) şi indiferentismul religios, potrivit căruia nu are rost să te interesezi de nici o religie, pentru că totul ar însemna o pierdere de timp.

Dacă Evul Mediu a fost în general perioada în care s-a investit extrem de multă pasiune în religie, în care s-a afirmat fundamentalismul religios, modernitatea este perioada de relativizare a rolului religiei în societate. Sub profil religios, modernitatea a făcut în mod treptat din ateism o filosofie plauzibilă. Pentru prima dată în istoria lumii refuzul credinţei de către intelectuali a devenit o poziţie foarte răspândită.

Post-modernitatea, în schimb, mai mult presupune ateismul decât îl stipulează. O lasă domol cu militantismul pentru „moartea lui Dumnezeu” şi preferă, în mod simplu, să nu se mai intereseze de problema transcendenţei. „Imanenţă” devine sinonim cu „bun simţ” şi nevoia de căutare religioasă dispare. Dacă cineva vrea, poate să vorbească despre divin, prin aceasta exprimându-şi, de fapt, doar sentimente emotive trecătoare.

Arhim. conf. univ. dr. Teofil Cristian Tia

---

[1] „Un frate oarecare şedea într-un munte singur în linişte, fără gâlceavă, postind; la care mergând un părinte din lavra Calamoschiei, l-a întrebat: „Spune-mi, frate, de atâta vreme trăind în singurătate, în acest munte, cu tăcere şi cu post, ce ai săvârşit?” Fratele i-a răspuns: „Mergi acum, avvo, şi după cinci zile să vii la mine şi atunci îţi voi spune ce am săvârşit şezând aici în singurătate”. Şi aşa a mers acel părinte, iar după ce s-au împlinit cinci zile, iarăşi a venit şi l-a găsit răposat şi în spatele lui o scrisoare scrisă aşa: „Iartă-mă, frate, că făcându-mi pravila, niciodată n-am lăsat gândul şi mintea mea pe pământ.” (Patericul, ed. Episcopiei, Alba Iulia, 1990, p. 245). Părinţii patericului îşi petreceau deci întreaga viaţă gândindu-se la Dumnezeu şi trăind în prezenţa Lui. Lumea post-modernă, îmbolnăvită de pragmatism, a ajuns să creadă că gândul la Dumnezeu este sterp şi inutil.

Sursa:CuvantOrtodox.Ro