Care este temeiul şi care sunt roadele duhovniceşti ale cinstirii icoanelor?

Începând din secolul al VIII-lea, la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, s-a stabilit temeiul cinstirii sfintelor icoane, până atunci dezvoltarea cultului sfintelor icoane fiind întreruptă de controverse puternice. Temeiul a fost că sfintele icoane sunt un mijloc de închinare la Dumnezeul cel adevărat. Departe de a se asemăna în vreun fel cu închinarea la idoli, ele reprezintă un chip evlavios de apropiere a creştinului de Dumnezeu, o fereastră spre veşnicie. Acceptarea închinării la icoana Mântuitorului Hristos întrupat, cea care dăduse iniţial curs controverselor, a constituit apoi baza pentru acceptarea închinării la icoanele sfinţilor. Pentru că sfinţii dobândesc sfinţenia de la Hristos, cinstirea icoanelor lor nu este o greşeală, ci un mijloc de a aduce laudă şi mulţumire sfântului respectiv şi în cele din urmă lui Hristos Însuşi. Un credincios, atunci când se roagă la Dumnezeu, are nevoie şi de un sprijin material care să îi adune cugetul şi să îl ţină mai aproape de sfinţii cu care vrea să intre în comuniune prin rugăciune. O reprezentare ortodoxă a unui sfânt are rolul de a-l atrage cu gândul pe cel ce se roagă spre o lume dincolo de cea materială, fiind prin aceasta o adevărată fereastră spre veşnicie. Prin intermediul icoanei, credinciosul dobândeşte o şi mai mare evlavie faţă de sfântul reprezentat şi, în acelaşi timp, dobândeşte şi convingerea că, deşi era om cu trup, supus păcatului, ca noi toţi, cel reprezentat în icoană a reuşit prin viaţa sa să dobândească sfinţenia de la Dumnezeu.