Lenea, trândăvia, neliniştea, descurajarea, dezgustul sau lehamitea.

Omul contemporan se află într-o goană nebună după orice formă de plăcere şi fuge din calea oricărei dureri, chiar şi dintre cele mărunte.
Lumea pe care o speră şi o visează el este o lume a confortului, a bucuriei, a plăcerii, care se dovedesc până la urmă, a fi simple iluzii.
El este atras de ceea ce este uşor de procurat şi plăcut de consumat, spre bucuria trupului, chiar dacă aceasta înseamnă tristeţea şi durerea sufletului.
Toate acestea cer energie,alergarea aceasta crează tensiune şi solicită putere, astfel încât, la sfârşitul acestei „vânări de vânt", omul se trezeşte sleit de puterile şi resursele sale trupeşti, trăind experienţa vidului existenţial absolut, din care el crede că nu se poate izbăvi decât refăcând acest circuit al plăcerii. Acesta se dovedeşte a fi, însă, un traseu al căderii în păcat şi al morţii sufleteşti.

„Cauza generală şi ultimă a acestei patimi, ca, de altfel, a tuturor celorlalte patimi, o constituie iubirea pătimaşă de sine. Cel ce suferă de această boală, urmăreşte în toate numai plăcerea personală, se îndreptăţeşte doar pe sine. Tot ceea ce îl înconjoară nu are valoare decât dacă îi poate fi lui de vreun folos şi chiar şi această valoare păleşte în faţa calităţilor pe care el şi le atribuie singur.
Cel ce se iubeşte pe sine se vede centru al lumii, faţă de care toate existenţele se află în dependenţă fiinţială. El urmăreşte numai plăcerea proprie, chiar dacă aceasta poate înseamnă suferinţa şi lacrimile altora, şi fuge de tot ceea ce ar putea să-i pericliteze această plăcere, chiar dacă o face în detrimentul vieţii sale duhovniceşti şi a vieţii semenilor"

Sfinţii Varsanufie şi loan învaţă că există o trândăvie a firii şi una de la diavoli.

- Trândăvia firii pe care o putem numi şi odihnă, este efect al oboselii de pe urma unei activităţi intense, fie că este vorba despreo activitate trupească, fie despre un „meşteşug duhovnicesc". Şi într-un caz, şi în celălalt, nevoia de odihnă apare câ un lucru îndreptăţit şi firesc, realizarea ei constituind condiţia obligatorie a bunului mers al vieţii trupeşti şi al progresului duhovnicesc.
Ascetica ortodoxă subliniază marele adevăr potrivit căruia trupul, cu afectele, simţurile şi energiile sale, nu este rău în sine, ci este chemat să devină, prin înduhovnicirea acestora, templul al Duhului Sfânt, suport al vieţii sufleteşti înalte.
Un trup bolnav sau sleit de puteri devine o unealtă ineficientă în lupta împotriva patimilor. De aceea în suferinţele, bolile şi încercările fără de voie ce vin asupra sa, creştinul nu trebuie să se revolte, ci să le accepte, ca meritate şi destinate urcuşului său duhovnicesc, iar această atitudine de acceptare a lor, ca venind de la Dumnezeu şi spre folosul său, primirea şi purtarea lor cu smerenie şi nădejde, le uşurează şi le ridică".

- Patima trândăviei provocată de diavoli sau chiar de noi înşine este în strânsă legătură cu întristarea, fiind provocată adeseori de ea şi amplificându-o. Insă ea este legată şi de celelalte patimi, în mod deosebit de lăcomie şi desfrânare, spre care conduce, căci leneşul nu vede ieşirea din starea în care se află printr-o angajare duhovnicească a trupului şi a sufletului, căci aceasta ar fi contra luişi contra patimii sale şi ar distruge-o, ci prin căutarea plăcerii trupului mai ales sub forma lăcomiei pântecelui şi a desfrânării.
Leneşul caută doar odihna, iar dacă o tulbură pe aceasta, dacă se scoală, o face doar pentru a mânca, a bea şi a desfrâna, chiar şi numai în gând, ceea ce sporeşte şi mai mult patima sa dominantă.
Având drept origine frustarea unei dorinţe de plăcere sau imposibilitatea de a da frâu liber iubirii de sine, lenea se manifestă ca atonie a sufletului şi, paralizie a puterilor sufleteşti, iar efectele generale după care se poate recunoaşte sunt:
- trândăvie,
- lâncezeală,
- lehamite,
- scârbă faţă de toate,
- dispreţ faţă de ceilaţi,
- sentimentul înstrăinării şi al însingurării,
- iluzia că nu mai putem influenţa lucrurile spre bine şi că trebuie grăbit deznodământul lor,
- descurajare,
- melancolie,
- saturare.

Cu privire la lucrarea cea duhovnicească, lenea se manifestă ca negrijă şi nepăsare faţă de pravilă, minimalism la rugăciune, la meditaţie şi la lectura duhovnicească, fie sub pretextul că acestea sunt vechi şi depăşite, fie sub presupusul motiv al imposibilităţii respectării sau împlinirii lor exacte.
La rugăciune ispita devine mai înverşunată. „Monahul căzut pradă lenevirii e zăbavnic la rugăciuneşi nu mai spune cuvintele rugăciunii, căci aşa cum bolnavul nu poartă poveri grele, aşa. şi cel căzut pradă lenevirii nu mai face cu grijă lucrul lui Dumnezeu, fiindcă unul îşi surpă puterea trupului, iar celălalt îşi destinde încordarea sufletului."

Trândăvia este o patimă ce izvorăşte din partea irascibilă asufletului. De aceea, lupta împotriva ei presupune un efort permanent de veghere a tuturor mişcărilor sufleteşti, a tuturor trăirilor şi gândurilor noastre. Iar cea mai bună metodă de pază a inimii şi aminţii, de păstrare a echilibrului şi unităţii dintre ele, este rugăciunea, meditaţia la cele spirituale, lecturile duhovniceşti şi munca binecuvântată în folosul obştesc.
(Parintele Hristofor - Duhul Lumesc, Duhul Antihristic)

Milostenia, Ce urmareste Dumnezeu,

Milostenia

Milostiv este cel ce miluieste pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mancari, fie tarie, fie cuvant spre folos, fie rugaciune, fie putere de a mangaia pe cel ce are lipsa de ea, socotindu-se ca e datornic. Saracul poate trai fara sa-l miluiasca, dupa puterea sa, nu poate el insa sa traiasca si sa se mantuiasca. Milostenia desavarsita este aceea pe care ne-a aratat-o Hristos, care a rabdat moartea pentru noi, punandu-ne tuturor o pilda si un chip ca si noi sa murim pentru altii, nu numai pentru prieteni ci si pentru dusmani cand vremea o cere. De la frica de Dumnezeu trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunostinta prin care e sfatul si dreapta socoteala.

Ce urmareste Dumnezeu

Pana la judecata din urma, mantuirea se poate dobandi oriunde; si pe campuri de bataie; si se poate dobandi si in iad; si se poate pierde oriunde, si in manastire, si in ceata Sfintilor Apostoli, si s-a pierdut si-n Rai. Talharul, rastignit pentru faptele sale, a sarit de pe cruce in Rai si Lucifer ca fulgerul a cazut din Ceruri. Orbul din nastere capata vederea si a vazut pe Dumnezeu si a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicand ca-I pacatos si are drac. Cereau semn si umblau sa omoare pe Lazar cel inviat a patra zi din morti. Orbirea rautatii, stand de-a pururea impotriva Adevarului, nu are leac, dar are pedeapsa. De aceea infruntand mania, a zis ca vamesii si pacatoasele vor lua-o inaintea "dreptilor" in Imparatia Cerurilor, si ca se face bucurie in Ceruri, pentru un pacatos ce se intoarce.

Aceasta intoarcere urmareste Dumnezeu sa ne-o castige, insa nu poate daca nu ne invoim si noi. De aceea ne poarta pe tot felul de cai, si ne cheama cu tot felul de surle si, daca trebuie, ne graieste si cu tunul.

Ceea ce urmareste Dumnezeu in tot chipul este mantuirea sau intoarcerea noastra duhovniceasca spre El si Acasa, chiar daca mai ramanem si in viata aceasta. Oamenii insa, legati in nestiinta, scurti la minte si slabi in credinta, urmaresc viata pamanteasca si toata mahnirea lor e pentru trupuri (Intelepciunea lui Isus Sirah 41, 14). Cat tine forma aceasta de viata, oamenii vor fi amestecati: cei din Noul Testament, fiii Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii ii mai tine in randuiala si oamenii fara nici un testament, oamenii faradelegii si ai neoranduielii fara leac, care sunt fiii celui rau.

"Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase tinde de buna voie spre Harul dumnezeirii, fiind calauzit de Providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela ce nu-i indragostit de acestea e tras de la pacat impotriva voii lui, si lucrul acesta il face judecata cea dreapta, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin Providenta, cel de-al doilea, adica iubitorul de materie, e oprit de Judecata sa ajunga la osanda." (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, Intrebarea 54, Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 252).

Drept aceea, pana ce nu vom ajunge la aceeasi parere cu Dumnezeu despre viata noastra pamanteasca, precum si despre cealalta, de pe celalalt taram, nu vom avea liniste in suflet, nici unii cu altii, nici sanatate in trup si nici in oranduirea omeneasca. Trebuie sa ne plecam intelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care, in tot ce face, urmareste intelepciunea noastra, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Cand ne plecam capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu, in clipa aceea capatam linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Caci El e Stapanul vietii si al mortii, de El asculta zidirea si de El se teme iadul, si din porunca Lui asculta dracii de Satana al lor. "Toti locuitorii pamantului sunt nimica inaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului si cu locuitorii pamantului, si nimeni nu poate sa stea impotriva maniei Lui, nici sa-i zica: Ce faci?" (Daniil 4, 32).

Cand a vrut sa mantuiasca pe Adam si cu toti dreptii, din iad i-a scos si poate sa scoata din ghearele mortii pe oricine vrea. De aceea au si zis Parintii, mangaind pe oameni: "Ca pacatos ca un drac de-ai fi, nu deznadajdui de puterea lui Dumnezeu", fiindca oricine, care in primejdie de moarte fiind, de va chema numele Domnului isi va mantui sufletul sau, caci, in ce-l va afla moartea in aceea va fi in veci. Iata de ce, nestiindu-ne sfarsitul, suntem datori a ne afla mereu in pocainta, ca intr-insa sa fim socotiti in veci. Amin.
(CARAREA IMPARATIEI - Parintele Arsenie Boca)

Neinsusirea bunului gasit

Odata, avva Agathon calatorea impreuna cu ucenicii sai. Unul dintre ei a gasit o pastaie verde pe drum si-i zice batranului: "Parinte, poruncesti sa o iau?". Batranul s-a uitat lung si cu mirare la el si-l intreaba: "Tu ai pus-o acolo?". "Nu", raspunde fratele. Batranul: "Atunci cum vrei sa iei ce n-ai pus?".

Punctul pe „i”

DACĂ DIN LITERA „i” iei punctul pus pe ea, nu mai poţi citi cuvântul.
Punctul pus pe litera „i” este un punct mic; îl poate face şi un prunc rău, dar el îşi are preţul lui.
Dacă din cuvântul „Hristos” iei punctul pus pe „i”, nu mai poţi citi cuvântul (Hristos).
Aşa se întâmplă şi când încerci să strecori păcatele.
Ţi se par unele mărunte, dar ele răstoarnă mântuirea.
Dacă din cuvintele ce le vorbim luăm vocalele, ele nu se mai pot citi.
Spre pildă, dacă din cuvântul „Hristos” iei vocalele „i” şi „o”, rămân literele „Hrsts”, care nu se mai pot citi, oricât ţi-ai forţa gura.
Tot aşa, dacă din cuvântul „creştin” iei vocalele „e” şi „i”, rămân literele „crştn”, care nu se pot citi, pentru că vocalele dau viaţă şi grai cuvintelor.
Creştinismul de azi este un creştinism fără „vocale”, pentru că lipseşte din el tocmai miezul, viaţa.
Au rămas din el numai „consoanele” – găocile – care nu se pot citi.
Cuvântul „creştin” – în înţelesul cel larg de azi – ar trebui, după dreptate, să se scrie „crştn”, căci atât a mai rămas din creştinătatea celor ce trăiesc în pace cu toate modele şi păcatele de azi.
Deci război tuturor păcatelor!

Părintele Iosif Trifa
din “600 Istorioare religioase”
Partea a III-a, nr. 274

Intristarea.

Există şi o tristeţe datorată păcatelor noastre şi ale semenilor noştri, prin care ne-am îndepărtat faţă de Dumnezeu, Izvorul a tot binele şi al iubirii supreme.
Tristeţea sau angoasa pe care o provoacă lumea pătimaşă, este datorată nerealizării unui lucru dorit, frica, deznădejdea, ţinerea de minte a răului.
Insă tristeţea cea „rea", „sfâşietoare", „blestemată", „a lumii" are drept cauze: o mânie anterioară, datorată pierderii vreunui câştig; neîmplinirea vreunei pofte sau nedobândirea unui câştig sperat; o jignire sau vreo tulburare provocată de alţii; ispita vrăjmaşului.
Ea are însă două forme principale:
- una se naşte când încetează supărarea sau când ni s-a produs o daună sau ni s-a zădărnicit o speranţă;
- cealaltă izvorăşte din deznădejde sau din nelinişte.

Tristeţea este o boală spirituală care zguduie din temelii mintea celui atins de ea şi o cufundă în grea deznădejde. Ea nu îi îngăduie acestuia să-şi mai facă lectura şi rugăciunea cu pace şi bucurie duhovnicească, nici să fie liniştit sau blând cu semenii, îl face posac în toate obligaţiile şi fără de răbdare. El este asemenea unuia ieşit din minţi şi căzut într-o mare orbire, care se prăbuşeşte într-o „disperare dureroasă".

Efectele ultime ale întristării sunt deznădejdea, disperarea şi sinuciderea, păcate împotriva Duhului Sfânt, care, potrivit cuvintelor Mântuitorului nu se vor ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

Boala aceasta sufletească pare a fi astăzi, mai mult decât oricând, la ea acasă. Omul zilelor noastre este tot mai tulburat, mai frământat şi mai zbuciumat, este asaltat de problemele tot mai multe şi mai grele şi, neavând o credinţă puternică, este tot mai expus,mai vulnerabil. Nu întâmplător, statisticile medicale avertizează asupra ratei fără de precedent a creşterii numărului depresiilor (peste 40%) şi cazurilor de sinucidere. Duhul lumesc lucrează din plin şi este satisfăcut de rezultate.
(Duhul Lumesc, Duh Antihristic - Părintele Hristofor)

Linistirea, Postul , Privegherea ,Psalmodia ,Rugaciunea ,Citirea ,Intrebarea celor cercati,

Linistirea

Petrecerea neimpartasita, ferita de orice grija a vietii, ca astfel omul sa poata, prin departarea de oameni si deimpartasiri, sa fuga de zgomot si de cel ce "umbla racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita", prin intalnirile si grijile vietii. Trebuie sa aiba numai

o singura grija, cum sa placa lui Dumnezeu mai mult si sa-si faca sufletul neosandit in ceasul mortii si sa afle, cu toata sarguinta, lucrarile fine ale dracilor si gresalele sale ce intrec nisipul marii. Cunoscandu-le pe acestea omul plange pururea, dar e mangaiat de Dumnezeu.

Postul

Postul cu masura sau mancarea odata in zi (a nu se satura). Mancarea sa fie de un singur fel, din bucate neinsemnate si care se gasesc fara bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul. Sa manance in fiecare zi un fel cu infranare. Vinul e folositor la batranete, la neputinta si la frig si atunci putin. Iar la tinerete, la caldura si la sanatate mai buna este apa - dar si aceasta putina, caci setea e mai buna decat toate poftele trupesti.

Privegherea

E bine a folosi jumatate din noapte pentru somn, iar jumatate pentru psalmodie si pentru rugaciune, pentru suspine si lacrimi, ca prin postul si privegherea cu masura, sa se faca supus sufletului sanatos si gata spre tot lucrul bun, iar sufletul sa capete barbatie si luminare - ca sa faca si sa vada cele cuvenite.

Psalmodia

Rugaciunea trupeasca prin psalmi si ingenuncheri ca sa se desire trupul si sa se smereasca sufletul, ca sa fuga vrajmasii nostri, dracii, si sa se apropie prietenii nostri, Ingerii, si asa sa cunoasca omul de unde primeste ajutor.

Rugaciunea

Rugaciunea duhovniceasca facuta prin minte care se fereste de orice gand. Stand mintea in cele zise si cazand la Dumnezeu cu infrangeri negraite, cere numai ca sa faca voia dumnezeiasca intru toate faptele cugetarilor sale, neprimind nici un gand, sau figura, sau culoare, sau lumina, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce priveste numai la Dumnezeu si vorbeste numai cu El fiind ajunsa fara forma, fara culoare si fara figura. Caci aceasta este rugaciunea curata, care se cade sa o aiba cel lucrator.

Citirea

Pentru a invata din dumnezeiestile Scripturi si vietile parintilor cum sa biruiasca patimile si sa dobandeasca virtutile. Pentru ca sa umple mintea lui cu cuvintele Duhului Sfant si sa uite cuvintele si gandurile necuvioase care le-a auzit fiind afara de chilie. Cel ce vrea sa invete cunostinta de Dumnezeu, nu trebuie sa fie numai cu auzirea. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Cunostinta duhovniceasca nu se iveste numai din cugetare, ci se da de la Dumnezeu dupa Har, celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile, poate le cunoaste in parte, nu e de mirare mai ales daca e lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au cunostinta de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinti Parinti (Preoti).


Intrebarea celor cercati

Despre orice cuvant sau fapta se cade a intreba pe cei cercati pentru ca nu cumva din necercare, sau din placere de sine, intelegand si facand ceva, unele in locul altora, sa rataceasca si sa cada in parerea de sine, inchipuindu-si ca stie cum trebuie, nestiind inca nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie sa aiba rabdare in toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu sa le ingaduie asupra lui spre invatare, spre cercare, spre cunoasterea slabiciunii sale. Sa nu se faca indraznet, sa nu-si piarda nadejdea in orice rau sau bine ce i s-ar intampla. E dator sa se fereasca de orice vis, de orice vorba si de orice lucru fara rost, si sa cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decat rasufla in toata vremea si in tot locul si lucrul, si sa cada la El din suflet, adunandu-si mintea din toate lucrurile lumii si cautand sa faca numai voia lui Dumnezeu. Atunci incepe mintea sa-si vada greseala sa ca nisipul marii, si acesta este inceputul luminarii sufletului si decada sanatatii lui. Atunci incepe sa inteleaga binefacerile lui Dumnezeu si gresalele sale. De atunci pazeste poruncile intru cunostinta, de la cea dintai pana la cea din urma, fiindca si Domnul le-a pus ca pe o scara si nu poate cumva sa treaca peste una ca sa ajunga la alta, ci trebuie sa inainteze de la cea dintai la cea de-a doua si asa mai departe, face pe om Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a daruit pe ele celor ce (alearga) aleg sa le implineasca.

Nici o alta faptura sau zidire insufletita sau neinsufletita n-a calcat voia lui Dumnezeu vreodata, ci numai firea omeneasca, care bucurandu-se de multe binefaceri, a maniat pe Dumnezeu necontenit.

(Parintele Arsenie Boca - CARAREA IMPARATIEI)

Mânia.

Există şi o mânie mântuitoare, faţă de păcatele şi patimile noastre, faţă de viaţa noastră de păcat.
Mânia lumească pătimaşă, sau Duhul lumesc, însă, se manifestă prin uciderea, lovirea, înfurierea, strigarea la altă persoana sau orice atitudine născută din violenţă, faţă de acesta.
Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre trei feluri de mânie: unul care este înlăuntrul nostru şi care în greceşte este numit thimos.
Altul, care se dezlănţuie în vorbe şi în fapte - orgi.
Al treilea, care fierbe şi se păstrează vreme îndelungată - mninis.
Tămăduirea deplină din această boală duhovnicească o vom dobândi atunci când nu ne vom mai mânia în nici un chip, nici pentru cauze drepte, nici pentru cauze nedrepte.
(Duhul Lumesc, Duh Antihristic - Părintele Hristofor)

Ospitalitatea

Un frate l-a intrebat pe avva Matoes: "Ma framanta un lucru: ce sa fac daca un frate vine in vizita sau in zi de post, sau dimineata?". Batranul ii zice: "In loc sa te framanti, mai bine mananca impreuna cu fratele. Asa faci bine! Dar daca mananci singur, fara sa astepti pe nimeni, atunci implinesti voia ta".

Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor - inclinatii: spre trufie,zgarcenie duhovniceasca, manie.....

Înclinaţii spre trufie

Mai curând vor să dea lecţii decât să primească. Ei osândesc în inima lor pe cei ce nu pricep credinţa după felul lor şi această simţire, mai întâi tăinuită, o scot la iveală prin cuvinte şi atunci ţi se pare că auzi pe fariseul care crede că preamăreşte pe Dumnezeu lăudându-se cu faptele sale şi dispreţuind pe vameşul. Asta înseamnă să faci pe voia diavolului. Acestea toate împing sufletul la mândrie şi la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos începătorilor (, dar şi că ele îi schimbă în păcate). Căci nu pot să se mai sufere unul pe altul, şi dacă se găseşte vreun concurent ca să-l înjosească pe aproapele său, aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o vor vedea; ei vor strecura ţânţarul altora şi vor înghiţi cămila lor.
Nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare, fiindcă astfel de ucenici nu caută decât să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei.
Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvârşit şi adevărata evlavie.
Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind greşalele pentru a le face puţin mai grele. Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii, dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba câteodată merg până acolo ca să ceară ca să-i preamărească oamenii. Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni.

Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească

Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.
Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti. Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea care este prima lor datorie.

Înclinaţii spre mânie

Au în permanenţă o proastă dispoziţie.
Îşi fac datoria numai de mântuială.
Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.
Pun vina pe greşealele altuia.
Îi bârfeşte pe ceilalţi.
Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

Se istovesc în canoane.
Se dedau fără de frâu la posturi.
Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
N-au dreaptă socoteală.
Lucrează împotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.
Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.
Înclinaţii spre pizmă şi lume
Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui.
Suferă când aude că cineva este lăudat.
Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de ai
risipi pe cât e posibil laudele.
Doreşte să fie primul în toate.
(Parintele Arsenie Boca - CARAREA IMPARATIEI)

Nu citeste nimic, dar face totul

Unul dintre calugarii rusi de la Manastirea "Sfantul Pantelimon", putin contrariat de faptul ca Siluan Athonitul era un monah simplu si neinvatat, a intrebat bibliotecarul lavrei: "De ce oare se duc atatia oameni la el? Mi se pare ca nu citeste totusi nimic". Bibliotecarul i-a raspuns: "Nu citeste nimic, dar face totul, pe cand ceilalti citesc totul, dar nu fac nimic".

Sf Siluan Athonitul - Despre Maica Domnului

Despre rugăciune

În veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca să cerem ceva, căci în acea Patrie a libertăţii, firea noastră nu se schimbă nici nu se abate din frică de împotrivire, ci desăvârşită este în toate.
Lumea aceasta este o călătorie cu nevoinţe şi un stadion de alergare. Şi răstimpul acestei vieţi este vremea de luptă. În ţara unde e luptă şi în vreme de război, nu este nici o lege. Adică Împăratul nu pune margini şi măsuri ostaşilor Săi până la sfârşitul războiului, când toţi oamenii se adună în faţa porţilor Împăratului Împăraţilor şi fiecare este cercetat acolo, dacă a avut răbdare în luptă, dacă nu s-a lăsat biruit sau dacă dimpotrivă, a întors spatele (a fugit).
*
Prin smerenie, chiar dacă nu ai fapte, multe păcate ţi se iartă. Iar faptele fără smerenie nu-ţi sunt de nici un folos; dimpotrivă, multe rele ne găsesc nouă.
*
Deci, Doamne, mă bucur de aceasta, în neputinţe, în necazuri, în temniţă, în lanţuri, în nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrăjmaşii ei, eu rabd toate, adică rabd ispitele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Dumnezeu.
*
Precum din iubirea pântecelui se naşte tulburarea gândurilor, tot astfel, din multa vorbire şi din neorânduiala vorbelor, se naşte necunoştinţa şi ieşirea din minţi. Grija de lucrurile lumeşti tulbură sufletul şi învăluirea cu ele tulbură mintea şi o scoate din liniştea ei.
Se cuvine călugărului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrării celei din ceruri, mereu, în toată vremea, să fie fără de nici o grijă lumească pentru ca cercetându-se pe sine, să nu afle în sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum. Pentru ca gol de aceste lucruri, fără de încetare, ziua şi noaptea să petreacă în legea Domnului.
Ostenelile cele trupeşti fără de curăţirea minţii, sunt ca un pântece neroditor şi ca nişte sâni uscaţi. Că prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoaşterea lui Dumnezeu. Că ele fac trupul să se istovească dar nu se îngrijesc să dezrădăcineze patimile din minte.
De aceea nu vor secera nimic.
*
Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-şi păzeşte trupul neîntinat de vreo împreunare, ci cel ce se sfieşte (se ruşinează de sine) şi atunci când este singur.
Dacă iubeşti înţelepciunea, goneşte gândurile ruşinoase, îndeletnicindu-te cu citirea şi cu rugăciunea cea neîncetată şi apoi te înarmează împotriva pricinilor firii. Căci nu poţi vedea în sufletul tău curăţire fără de acestea.
Dacă eşti cu adevărat milostiv, atunci când eşti jefuit de ale tale pe nedrept, nici nu te necăjeşti înlăuntrul tău, nici nu vorbeşti despre paguba ta altora.
(Parintele Arsenie Boca - CARAREA IMPARATIEI)

Acesta este duhul veacului anticreştinesc!

Sfântul Apostol Ioan spune că: „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău" (I Ioan 5. 19), adică este supusă stăpânitorului lumii acesteia - diavolul. Conştient sau inconştient, mulţi oameni îi fac voia cu o aşa fidelitate, încât lucrarea lor demonică se identifică adesea cu lucrarea drăcească. Este uşor de observat în lumea de azi o răcire a credinţei, indiferentism moral şi religios, delăsare duhovnicescă ori, slăbirea credinţei care duce la întărirea păcatului, până la robire spirituală.
Pe măsură ce lumea se îndepărtează de vremurile apostolice şi se apropie de cele apocaliptice cresc şi se înmulţesc răutăţile, păcatele, fărădelegile, pervertirile şi apostaziile. Duhul lumesc dictează şi manipulează minţile şi „conştiinţele" multora. Să ne gândim la semenii noştri. (Oare câţi dintre noi mai avem moralitate creştină ortodoxă?). In loc să ne îndemne spre asceză creştină, ne îndeamnă spre viaţă păcătoasă, în loc să ne trimită la biserică, ne îndeamnă la distracţie şi desfrânare, în loc să ne îndemne spre rugăciune şi nevoinţă, ne robesc spre huzur şi odihnă. Toate acestea sunt manifestări ale „duhului lumesc", bineplăcut stăpânitorului lui - diavolul.
Ce va fi mai departe? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge cu totul, va rămâne numai numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc va umple totul.
Ce este de făcut? „Să ne rugăm". ,
„ Cel ce umblă în întuneric, nu ştie unde merge", spune Sfântul Apostol Ioan. Adică cel ce trăieşte în această lume mincinoasă, trebuie să fie cu multă băgare de seamă, priceput şi chibzuit, ca să nu se osândească în iad. Că lumea are obiceiul să tragă pe oameni spre lucrurile din afară, pe urmă să-i întunece ca să nu vadă pe cele dinlăuntru. Le arată plăcerile trupeşti, însă nu le descoperă necurăţia şi putoarea care este ascunsă în deşertăciunea acestora".
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, referindu-se la grija exagerată de bunurile pământeşti ne spune: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urâ şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţul; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Matei 6. 24; Luca 16. 13). Domnul Hristos ne spune că ne înşelăm dacă gândim că vom putea dărui mintea noastră lui Dumnezeu, iar trupul nostru deşertăciunilor, slujind astfel la doi stăpâni. El a spus în continuare: Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, care sunt potrivnici unul celuilalt, adică lui Dumnezeu şi lui Mamona.
Mamona este un cuvât sirian, care înseamnă bogăţie, visterie cu bani câştigaţi în mod necinstit. Asemenea bani sunt socotiţi de poporul nostru „ochiul dracului", fiindcă banii sunt prima ispită cu care diavolul îi ispiteşte pe oameni. Dumnezeu este drept şi cere de la supuşii Săi săvârşirea dreptăţii, după cum ne spune proorocul David: „De la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea Lui o va voi foarte" (Psalm 26,23).
Mamona este nedrept şi sileşte pe supuşii săi ca să facă lucrurile nedreptăţii. Dumnezeu voieşte ca supusul Său să fie drept şi milostiv; Mamona îl voieşte să fie nedrept şi nemilostiv, Dumnezeu porunceşte supusului Său, să-şi aibă aţintită mintea şi inima la cer, iar Mamona, să-şi dea şi mintea şi inima la cele pământeşti. Pentru acesta nu poate acelaşi om să slujească la amândoi, căci sau pe unul va urâ, adică pe Mamona, şi va iubi pe Dumnezeu, sau se va Lipi de Mamona, şi va uita pe Dumnezeu. Precum însă ne lipim de Mamona şi ne depărtăm de Dumnezeu, tot aşa cu aceeaşi înlesnire, de vom vrea, vom urâ pe Mamona, căruia i-am slujit, şi vom iubi pe Dumnezeu".
În textul de mai sus însă, „Mamona", pus în contrast cu Dumnezeu, este personificat şi reprezintă pe satana sau diavolul care este stăpânul acestor averi pământeşti şi uzează de ele pentru a înşela pe oameni cu strălucirea lor cea trecătoare şi pentru a-i înstrăina de Dumnezeu. Între Dumnezeu şi între diavolul - Mamorta - nu există nici o legătură (loan 8.44; II Corinteni 6.15; I loan 3. 8).
„In vocabularul ascetic, „lumea" înseamnă ataşarea egoistă şi iraţională faţă de realitatea pur carnală a trupului şi pur materială a creaţiei. Lumea echivalează cu iubirea trupească de sine, adică a „tunicii de piele" sau patimile care sunt numai o expresie a egoismului, deoarece ele arată nu numai neputinţa de a ne desprinde de materie, ci şi o expresie a iraţionalităţii, ele schimbă sensul lucrurilor, folosindu-le împotriva scopului lor firesc".
„Noi, crezând mincinoaselor făgăduinţe ale diavolului şi ale lumii cădem în felurite păcate în care nu se găseşte plăcere sau odihnă, după cum el ne-a făgăduit, ci amărăciuni, necazuri şi alte asemenea care tiranisesc şi chinuiesc inima amăgitorului păcătos, fără milă.
Nu te încrede dar lumii ticăloase care îţi făgăduieşte multe fiindcă îţi dă cu totul împotrivă; şi dacă-ţi dă vreun bine este pentru puţină vreme, şi pe urmă ţi-l ia, şi rămâi în mai multă supărare.
Urăşte dar lumea şi slujeşte Domnului nostru Iisus Hristos, Care este prea adevărat şi-ţi dă însutit plată, precum a făgăduit.
Cuvântul lui este neschimbat, iar lumea este schimbătoare şi nestatornică şi se schimbă în tot ceasul şi pe câţi îi cinsteşte şi-i slăveşte astăzi, îi nimiceşte şi îi ruşinează mâine".
Dar lumea îşi are duhurile ei: duhul mândriei, duhul slavei deşarte, duhul mâniei, duhul iubirii de arginţi, duhul desfrânării...
Duhul şi sufletul nu sunt două realităţi deosebite. Prin suflet se înţelege în general sediul afectelor, principiul vital. Duhul este partea superioară, fină a sufletului, capabilă de a se pune în contact cu Duhul Sfânt şi a-i deveni sălaş sau de a se pune în contact cu lumea devenind astfel duh lumesc.
Gând Mântuitorul lisus Hristos a spus că diavolul este: „stăpânul acestei lumi" (Ioan 16. 11) n-a spus că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna şi păcatul.
„Insă cei care îşi au inima lor dăruită celor deşarte, celor
lumeşti, trăiesc sub stăpânirea stăpânitorului acestui veac -
diavolul" (Efeseni 6. 12). Deci cine este stăpânit de deşertăciune -
de duhul lumesc, este sub ocupaţia diavolului". ..
Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor:
„Iar cel ce se lipeşte de Domnul, este un duh cu El" (I Corinteni 6. 17). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: „De unde războaiele şi de unde luptele dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre, care se războiesc în mădulare? Râvniţi şi nu aveţi, ucideţi şi geloziţi şi nu puteţi dobândi; vă luptaţi şi vă războiţi. Nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca sa risipiţi în plăcerile voastre adulterilor! Nu ştiţi oare că prietenia cu lumea e duşmănie cu Dumnezeu? Aşadar, cel ce vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu " (Iacob 4. 1-4)
(“Duhul Lumesc, Duh Antihristic” - Părintele Hristofor, EDITURA PANAGHIA Colecţia „Rugul Aprins")

O inimă curată străbate Cerul şi iadul.

Dacă este vreo bucurie în lume, este cea pe care o are o inimă curată.
Să faci totdeauna binele şi să nu-l socoteşti puţin este semnul unui suflet smerit.
Să nu voieşti mângâierea nici unui om, însemnează o mare curăţie şi o mare încredere lăuntrică. Când nu cauţi în afară nici o mărturie în folosul tău semn este că te-ai încredinţat în totul lui Dumnezeu.
Nu dori niciodată să fi lăudat sau iubit înaintea altora, căci aceasta nu-i partea lui Dumnezeu, cu care nimeni egal nu poate fi. Nu dori de asemenea să-şi aibă cineva inima prinsă de tine şi nici tu însuţi să fi prins de dragostea cuiva, ci Iisus Hristos să fie în tine şi în tot omul de bine.
Îţi trimite necazuri şi pedepse, primeşte-le cu bucurie, căci totdeauna, pentru mântuirea ta a făcut sau a îngăduit toate câte ni se întâmplă. Amin.

Povestea firului de ceapa

A fost odata ca niciodata o femeie rea si amarnica la suflet. Si femeia aceea a facut cat a facut umbra pamantului si, implinindu-i-se sorocul, a murit. Si murind n-a lasat dupa ea nici o fapta buna. Dracii au pus atunci gheara pe ea si au aruncat-o in iazul de foc. Iar ingerul ei pazitor sta pe mal si-si tot framanta mintea:

- Oare ce fapta buna o fi savarsit in viata ei ca sa pot pune o vorba pentru ea la Dumnezeu?

Si, aducandu-si aminte, se duce el si-I spune lui Dumnezeu:

- A smuls din gradina un fir de ceapa si l-a dat de pomana, a miluit o biata femeie saraca.

- Ia firul acela de ceapa, zice Dumnezeu, si da-i-l sa se agate de el, si cauta s-o tragi afara. Daca izbutesti s-o scapi, sa vina aici in rai, daca nu, sa ramana unde se afla acum.

Ingerul a coborat de graba in iad si, intinzandu-i firul de ceapa, a zis:

- Apuca-te vartos de el, femeie, si eu am sa te scot afara.

Si a inceput sa traga binisor, binisor de fir, pana ce a scos-o aproape toata din iaz. Dar ce sa vezi? Ceilalti osanditi, cand au prins de veste ca ingerul vrea s-o scape, s-au agatat care mai de care de ea, sa-i traga si pe ei afara. Scorpia de femeie insa, haina cum era la suflet, a inceput sa dea din picioare si sa urle:

- Pe mine vrea sa ma scoata, nu pe voi, ceapa e a mea, nu a voastra!

Nici n-a apucat sa termine, si firul de ceapa s-a rupt. Femeia a cazut inapoi in iad si arde si acum in focul gheenei, ingerul a izbucnit in plans si a plecat.

Atacul gandurilor rele

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen despre atacul gandurilor rele. Batranul ii zice: "Lucrul acesta seamana cu un om care are foc la stanga si un vas cu apa la dreapta. Daca focul se intinde, el ia vasul cu apa si-l stinge. Focul este samanta dusmanului; apa, a ne arunca in fata lui Dumnezeu".

Pentru milostenie

"Daca cineva nu voieste sa lucreze, atunci nici sa nu manance". Voi insa nu va opriti de a face bine unii altora. Sa nu-i socotiti ca pe niste vrajmasi pe cei nelucratori, si lenesi, ci sa-i sfatuiti ca pe niste frati, pentru ca sa se indeparteze si sa lase lenevirea, dar sa nu-i ocarati, nici sa-i infruntati, pentru ca-i veti umili; ca cu acest chip sa se foloseasca de la voi trupeste si sufleteste.
Caci cel ce sfatuieste pe fratele sau, nu publicariceste meteahna lui inaintea acelora, ci indeosebi luandu-l, il sfatuieste cu blandete frateasca si cu dragoste, cum sa se indrepteze.

Sa se mahneasca crestinii si sa-i doara inima, nu pentru ca dau milostenie celor lenesi si nelucratori, ci pentru ca aceia calca legea lui Dumnezeu si sa planga pentru dansii ca pentru niste neputinciosi si bolnavi cu sufletul.
Sa asculte cuvintele acestea aceia care nu mai dau milostenie celor nelucratori, ci ii si ocarasc si ii zburatoresc cu pietre. Ce faci omule? ... Pentru tine este sarac acela, adica pentru ca sa vindeci tu ranele sufletului, cu iubirea de oameni si cu milostenia ce o dai lui si tu-l alungi pe el cu pietre sau cu ocari de la casa ta? De cata nesimtire! De cata necunostinta este fapta de acest fel!
Iar Domnul pacii sa va daruiasca Insusi pacea pururea intru toate. Caci acest lucru e tot ce se cauta, a avea crestinii pacea intru chipul(pe chip), incat a nu avea prilej de a se sminti despre nici o parte, de cuvant, nici de lucru, caci asa avand pace noi crestinii, vom indrepta pe cei lucratori lesne si fara greutate: caci nici un lucru nu ajuta atat noua spre a ispravi cele ce voim, si spre a indrepta pe frate, decat chipul si cuvantul cel pasnic si netulburat, incat a nu ne arata ca cercetam si infruntam cu vrajmasie pe fratii nostri cei ce gresesc.
Domnul sa fie cu toti!
(Parintele ARSENIE BOCA - CARAREA IMPARATIEI)

DESPRE SFÂRŞITUL LUMII

” 3. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?
4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva.
5. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.
6. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.
7. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.
8. Dar toate acestea sunt începutul durerilor.
9. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.
10. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.
11. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi.
12. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.
13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.
14. Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.” ( Matei 24: 3- 14);
” 3. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,
4. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.
5. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri?
6. Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui.
7. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte.
8. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.
9. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase,
10. Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.
11. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,
12. Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.” ( II Tesaloniceni 2: 3- 12);
” Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” ( Matei 24: 36);
” Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.” ( Matei 24; 42).

DUHUL LUMII ŞI SLUJITORII SAI: CELE OPT DUHURI ALE RĂUTĂŢII LUMII ACESTEIA

Omul zilelor noastre, ne spun Sfinţii Părinţi şi o confirmă experienţa cotidiană, caută cu orice preţ plăcerile lumii, ale trupului şi fuge de orice formă de încercare, suferinţă sau durere. Caută sa-şi provoace cât mai multe bucurii efemere trupeşti, neînţelegând. că mai devreme sau mai târziu, va avea de plătit pentru această durere.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) spune că viaţa omului, în ultimă instanţă, este o luptă neîncetată între plăcere şi durere. Plăcerea pe care o caută omul nu vine singură, ci introduce şi lasă în locul ei o durere, or, singura cale pe care o vede el este aruncare, din nou, cu o şi mai mare putere, în braţele plăcerii. Aceasta aduce iarăşi o durere proporţională şi tot aşa mai departe, până la epuizarea, ruinarea şi distrugerea totală a trupului şi a sufletului, până la moartea trupească şi sufletească, până la moartea veşnică. Setea aceasta de căutare a plăcerilor este o formă de manifestare a lucrării dezlănţuite a „stăpânitorului lumii acesteia", a „duhului lumesc".
Sfântul Apostol Pavel considera că omul, creştinul, are de luptat în întreaga sa viaţă cu trei duşmani puternici: cu lumea, cu trupul sau firea sa şi cu diavolul, însă, pe măsură ce timpul se apropie de apocalipsă, oamenii vor avea posibilitatea să constante că duşmanul - lumea devine tot mai puternic.
Fiecare vreme are căderile şi ridicările sale, însă în vremurile de apoi, acestea se vor croniciza, se vor generaliza. Ceea ce altă dată era socotit păcat ajunge adeseori să fie considerat astăzi virtute. Conştiinţa morală simte o ştirbire gravă. Moralitatea devine tot mai permisivă, mai laxă, până la o cvasi-abolire a ei, în favoarea cultului plăcerii omului contemporan. Ceea ce în trecut era înfierat, astăzi este acceptat, permis, tolerat şi chiar încurajat, în materie de morală
Spiritualitatea ortodoxă, prin Părinţii ei duhovniceşti, vorbeşte astfel despre opt patimi, gânduri sau duhuri ale răutăţii, prin care duhurile rele pot pătrunde în sufletul nostru şi îl pot dezorganiza. Cunoscându-le şi demascându-le, avem mai mari şanse de luptă împotriva lor şi de învingere a acestora.
Sfântul loan Casian, în Convorbirile duhovniceşti, spune: „Opt sunt principalele vicii, care otrăvesc neamul omenesc, şi anume: primul este lăcomia la mâncare, ceea ce înseamnă îmbuibarea stomacului; al doilea desfrânarea; al treilea arghirofilia, adică lăcomia sau dragostea pentru bani; al patrulea mânia; al cincilea tristeţea; al şaselea lenea, adică neliniştea şi lehamitea inimii; al şaptelea deşertăciunea, adică vanitatea sau gloria deşartă; al optulea trufia", iar avva Evagrie descrie astfel lucrarea acestora: „Opt sunt în total gândurile cele mai generale ce cuprind toate gândurile: întâiul e cel al lăcomiei pântecelui, după care vine cel al desfrânării, al treilea e cel al iubirii de arginţi, al patrulea e cel ai întristării, al cincelea e cel a mâniei, al şaselea e cel al lâncezelii sau plictiselii, al şaptelea e cel al slavei deşarte, ai optulea e cel al trufiei".
(Duhul Lumesc, Duh Antihristic - PărinteleHristofor, EDITURA PANAGHIA, Colecţia „Rugul Aprins")

La un bătrân călugăr

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
-Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:
-Vezi acest vlăstar?
-Da, părinte!
-Smulge-l!
Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.
-Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.
-Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată mai târziu va fi mult mai greu.

Omul firesc si omul duhovnicesc

Parintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfantului Siluan Athonitul, marturisea ca cele duhovnicesti sunt asemeni undelor radio in viata practica. Daca esti posesorul unui aparat, gasesti pe diferite frecvente variate posturi de radio. Cel ce nu are aparat nu poate "percepe" multimea undelor radio care strabat atmosfera. Acelasi raport este intre oamenii duhovnicesti si oamenii firesti. Acest fapt este intarit si de spusele Sfantului Apostol Pavel: "Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga pentru ca ele sunt nebunie" (I Corinteni 2, 14).

Lăcomia pântecelui

Lăcomia pântecelui, lăcomia la mâncare sau îmbuibarea stomacului care se manifestă printr-o grijă exagerată faţă de hrănirea trupului. Ea are trei forme:
a) mâncarea înainte de ora de masă;
b) lăcomia la orice fel de mâncare;
c) grija de a mânca mâncăruri alese şi special gătite.
Ca remediu împotriva acestei patimi, Sfântul loan Casian ne recomandă o întreită pază: mai întâi să aşteptăm timpul stabilit pentru încetarea postului, apoi hrana să ne fie cumpătată, iar în al treilea rând, să ne mulţumim cu orice fel de mâncare, chiar şi dintre cele mai ieftine şi sărace.
Aceasta înseamnă o lucrare permanentă de înfrânare trupească şi sufletească, căci, ne spune acest Sfânt Părinte, „desăvârşirea înfrânării nu trebuie căutată doar în chibzuirea timpului mesei şi în felul mâncărurilor, ci mai presus de toate în mărturisirea conştiinţei".
Prin urmare, pe lângă postul trupesc şi înfrânare, mintea trebuie să cugete permanet la hrana duhovnicească - învăţătura creştină ortodoxă şi lucrarea ei,
(Duhul Lumesc, Duh Antihristic - Părintele Hristofor, EDITURA PANAGHIA, Colecţia „Rugul Aprins")

Războiul duhovnicesc

Fiule, când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite.
Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru:
"Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta."
Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia. El are legi după care trebuie să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zice credinţa dintre Sfinţi: "Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni, care să se mântuiască".
Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.
Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.
(Parintele Arsenie Boca - CARAREA IMPARATIEI)

Căinţa păcătosului

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele] au, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, 1-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, 1-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-1 arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa toc-1 mai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul ajurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.
"Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. " (Sfântul Atanasie cel Mare )

Postul care nu surpa

A intrebat avva Iosif pe avva Pimen:

- Cum trebuie a posti ?

I-a zis avva Pimen:

- Eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se satura.

I-a zis avva Iosif:

- Cand erai mai tanar, nu posteai din doua in doua zile, avvo ?

Si a zis batranul:

- Cu adevarat, si trei, si patru zile si o saptamana. Si acestea toate le-au cercetat Parintii ca niste puternici si au aflat ca este bine in fiecare zi a manca, dar putin; si ne-au dat noua calea cea imparateasca, ca este usoara. sursa: CrestinOrtodox.ro

Lupte dupa lege

Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila care-i duce prin nebagare de seama la pierzare sigura. De aceea a zis oarecine ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata.

Razboiul incepe abia cu cei ce vor sa-si refaca fericirea raiului pierdut, stradanie pentru care invata sa se desprinda pe rand din toata tihneala si slava desarta a vietii acesteia. Si incepe asa:

Toate patimile sau lucrarile impotriva firii se ivesc mai intai in minte, in partea cea mai subtire a fapturii noastre nevazute. Aci vine un chip sau un gand al lumii acesteia si sta ca o momeala. Iar mintea, daca e neinvatata sau neprevazuta despre lucrarea straina, ca un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el, crezand ca e oaie. Iar daca lupul mai e si viclean se imbraca in piele de oaie si bietul miel, neavand mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce in coltii lupului flamand.

Prima intalnire intre minte si diavol e la linia momelii, pe care o flutura el in vazul mintii. Daca mintea nu baga momeala in seama, vrajmasul staruie cu ea, o arata mai sclipitoare, ca s-o arate iubita mintii. Aceasta e a doua inaintare a razboiului sau asupreala. Daca la asupreala a reusit sa fure minte cu momeala si sa o faca sa vorbeasca impreuna, avem inaintarea la unire.

Mintea insa se trezeste, ca a fost furata de gand strain si ca se afla in altceva decat in ceea ce-i era dat dupa fire; iar cand isi da seama de ea insasi si de cele in care se afla, avem lupta cea de gand la o clipa hotaratoare. Se va invoi mintea ca sa mearga dupa momeala mai departe sau se va intoarce de la dansa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe si de cele mai multe ori, viata intreaga a unuia sau o multime de insi, atarna de lupta nevazuta a catorva clipe.

Daca intarziem sa ne luptam, se poate intampla ca fara de veste sa fim invaluiti la minte de partea poftei sau a iutimii, asupra carora inca arunca vrajmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie data grabnic si dupa lege.

Iata cum descrie Sfantul Marcu Ascetul, iscarea razboiului nevazut: "momeala aruncata de Satana".

Inca din Vechiul Testament se cunoaste razboiul cel de gand, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (intelegeti: Satana, Satana) dornica de pustiire, ferice de cel ce-ti va plati dupa fapta ce ne-ai facut noua; ferice de cel ce va lua si va lovi de piatra pruncii tai".

Gandurile celui rau, nalucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, acestia sunt pruncii vavilonesti sau "puii de drac", dupa cum ii numeste Sfantul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinta in El, temelia cetatii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au bagat-o in seama. Ori, intru nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer nici un alt nume dat noua oamenilor, intru care sa ne mantuim. De piatra aceasta trebuie sa lovim pruncii vavilonesti. Caci cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea ea, il va spulbera. De aceea Sfantul Ioan Scararul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, arma mai tare, in cer si pe pamant nu este". Cerul este mintea si pamantul este inima in care trebuie sa se depene rugaciunea neincetata a preasfantului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", intorcandu-se ca o arma mereu intinsa asupra vrajmasului.

Pe trepte de-a rapa

Deci vremea de lupta are o clipa de mare cumpana, si anume: daca mintea nu-si aduce aminte cu credinta de "Doamne Iisuse...", i se intampla ca incuviinteaza momeala vrajmasului. Aici e granita intre lupta dupa lege si caderea in faradelege. Deci, mintea cazuta in hotarul faradelegii, da incuviintarea ei vointei, careia inca-i sufla vicleanul boarea ametirii. Vointa ia hotararea intotdeauna dupa sfatul mintii si niciodata inainte.

Darul libertatii vointei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori pana la masuri dumnezeiesti. Iata de ce toata stradania dezrobirii puterilor sufletesti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobandirea libertatii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevarului, care face liberi pe cei ce stau in adevar si nu stau in minciuna si-n tatal minciunii. Prin darul libertatii voitei, avem de suit de la chip la asemanare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu intre oameni si tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rand de oameni, in tot chipul silindu-se sa ne dezlege libertatea vointei din lanturi straine, iar noi nepriceputii, dupa putin, iarasi ne predam spre si mai grele lanturi. Iubirea inclina libertatea ca pe o cumpana.

Deci, daca mintea va iubi momeala straina si sfatul viclean, va inclina cumpana liberei alegeri spre momeala si sfatul strain. Asa se deschide spartura in cetate si se napustesc puhoaiele de vrajmasi, care asteptau ascunsi afara. Si repede urmeaza jalnica pustiire in cetatea sufletului: implinirea cu lucrul si repetarea faptei aceleia pana ajunge deprindere sau obicei. Inradacinarea sufleteasca si trupeasca a omului, pana la neputinta de a se mai impotrivi, sau pana a nu vrea sa se mai impotriveasca. Asa se intampla ca lucrarea (firii) impotriva firii i se face omului a doua fire - firea faradelegii sau legea pacatului.

Totusi omul, slabindu-i puterile, isi da seama ca robeste vrajmasului, caci de unde odata pruncii vavilonesti erau micuti si-i lua in gluma, acum s-au facut barbati si-i simte cum ii fura puterile, iar lui, din multa pacatuire, i s-a stins puterea vointei de a se impotrivi. Cand avea puterile intregi, n-asculta de povata, iar acum cand nu le mai are, le-ar intoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toata vigoarea tineretii o da cui nu trebuie, iar batranetea harbuita umbla s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteala?

Cateodata primeste Dumnezeu si cioburile, insa numai daca au mai ramas puteri si pentru cea mai de pe urma lupta, mai grea ca cea dintai, care e pe viata si pe moarte. Caci vrajmasul, care pustieste prin patimi, cand afla ca mintea, impinsa de strigarea constiintei, vrea sa faca rascoala impotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului ca n-are chip de scapare. Iar ca pedeapsa, precum ca sufletul a indraznit una ca ceasta, diavolul umbla sa-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznadejdii. Trebuie sa spunem ca fiecare din patimile de capetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, pana la caderea cea mai de pe urma, fie ea omorarea de sine, fie nebunia, fie chiar indracirea. De pilda: lacomia de avere, lacomia de putere si fumul mandriei pe cati nu i-a luat de minte si s-au omorat! Boalele de pe urma curviei, pe cati nu i-a adus ca sa-si puna capat zilelor? Care a sfarsit bine dintre betivi, care n-au vrut nicidecum sa se lase de patima lor? Dar si lenea poate face nebuni, cand se vede in primejdii.

De unde atata pustiire? De la o clipa fara de Dumnezeu a mintii, clipa in care vrajmasul ia furisat undita iadului pe gat invaluita mestesugit intr-o momeala a unui lucru sensibil al lumii de aici.

Protrivnicul ispiteste cu momeala placerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde ca are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfranarea, pe cel inclinat spre ganduri, cu intelepciunea veacului acestuia, care pe multi i-a ratacit de Dumnezeu si pe putini i-a intors, pe cei dornici de Cuvantul lui Dumnezeu ii ispiteste cu Biblia, incat in zilele noastre se vad multi calatori la iad cu Scriptura in mana. Toti cei ce umbla dupa placeri, de orice fel, nu vor scapa de primejdii caci sub orice placere e incolacit un sarpe.
(Parintele ARSENIE BOCA - CARAREA IMPARATIEI)

Desfrânarea sau curvia

Desfrânarea sau curvia - are o lucrare pătimaşă variată; e relaţie trupească între sexele opuse în afara cununiei religioase; relaţii exagerate fara respectarea perioadelor de post şi fără finalitatea de a naşte copii; onania; relaţii împotriva firii între acelaşi sex; vorbele, glumele, cuvintele uşuratice, triviale şi necumpătate, care constituie aluzii la desfrânare.
Desfrânarea provocată de pofta nesăţioasă a pântecelui, este o patimă la fel de josnică, dar împotriva ei se cere o luptă mai puternică. Ea asaltează pe oameni încă din primele clipe ale tinereţii şi nu se stinge decât după apunerea tuturor celorlate patimi. De aceea, războiul împotriva ei este „un război mai lung şi mai crâncen decât toate, terminat cu biruinţă de foarte puţini oameni".
Ea este o patimă foarte violentă, loveşte năpraznic şi năpusteşte cu putere şi exercită o presiune atât de puternică, încât foarte mulţi sunt cei care cedează, satisfăcându-o singuri sau cu ajutorul altuia. Mai mult decât în cazul celorlalte patimi, putem constata cum ."duhul lumesc" influenţează declanşarea şi lucrarea ei dezlănţuită. Presa şi televiziunea, anturajul şi prietenii constitue tot atâtea cazuri de instigare şi încurajare a ei. Curăţia şi fecioria sunt considerate anacronice. In favoarea experienţei sexuale cât mai bogate, a relaţiilor libertine, care conduc la un mod greşit, fals, de înţelegere a iubirii şi la păcate dintre cele mai grave, culminând într-o gamă largă şi păcătoasă de perversiuni fizice şi mintale şi mai ales în pruncucidere.

Ca remediu împotriva acesteia, asceţii Bisericii Ortodoxe ne recomandă să ne curăţim mai întâi gândurile şi trăirile interioare, să ne păstrăm curăţia inimii, cugetând la Dumnezeu "care vede şi cunoaşte nu doar ceea ce facem, ci şi faptele ascunse ale noastre, gândurile de zi şi de noapte, pentru care va trebui să dăm seamă. Semnul deplinei izbăviri sau curaţii de această patimă este lipsa de ispite, chiar şi în somn.
(Duhul Lumesc, Duh Antihristic - Părintele Hristofor)

Mucenicia

Însă, la un banchet oficial, pe când stătea împreună la masă cu alţi musulmani, ofiţeri otomani, aşa cum stăteau de vorbă s-a ajuns şi la întrebarea: „Care este cel mai mare lucru în lume?” L-au întrebat şi pe Ahmed. Iar el, „plin de Duh Sfânt” şi de dumnezeiască râvnă, a spus cu glas mare şi statornic: „Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamă, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!”. Toţi boierii turci, comesenii secretarului Sultanului Ahmed, s-au năpustit asupra lui ca nişte fiare neîmblânzite şi l-au dus la judecător. La judecată, viteazul ostaş al lui Hristos mărturisi că într-adevăr, după acele descoperiri dumnezeieşti şi luminare, a devenit creştin. Mărturisirea lui Ahmed l-a mâniat groaznic pe judecătorul turc, care porunci soldaţilor să-l închidă în temniţă împreună cu criminalii comuni şi să-l lase cu desăvârşire flămând, fără mâncare şi băutură timp de şase zile. Ahmed însă, fără să se înfricoşeze, cu putere de suflet le spuse călăilor săi că avea nevoie de acel post ca şi mai mult să se curăţească. „Nu vă osteniţi să îmi schimbaţi gândul”, spuse către mai-marele judecător. „Mai lesne e să frământaţi pietrele cu mâinile voastre, decât ca eu să-mi schimb convingerile. Sunt creştin şi doresc să mor pentru Hristos Cel înviat”. Judecătorii, în cele din urmă, l-au adus în faţa Sultanului, cu nădejdea că va ceda în faţa lui. Însă, în deşert! Ahmed şi la promisiuni şi la ameninţări şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa lui neclintită în Hristos Cel înviat. Atunci Sultanul a dat poruncă să i se taie capul. Îndată călăii au împlinit porunca şi lui Ahmed i s-a tăiat capul pe 3 mai 1682, în timp ce cânta „Hristos a înviat”. Sfintele lui moaşte le-au aruncat apoi în mare.

Cei ce treceau pe lângă locul unde el a fost martirizat au văzut timp de mai multe zile o lumină mai presus de lume, indiciu al sfinţeniei minunatului nou-mucenic.

„Din sălbatică rădăcină, ca un trandafir bine-mirositor, înflorit-a cel slăvit”.

Sf.Ioan Iacob: Curajul Credinţei, pildă din Rusia sovietică

În vremea revoluţiei din Rusia, cînd vrăjmaşii credinţei erau mai sălbatici decît fiarele împotriva celor sfinte, atunci cînd era oprit cu pedeapsă de moarte ca nimeni să nu poarte sfînta Cruce la gît, a avut loc următoarea întîmplare, pe care mi-a povestit-o un preot care a fost de faţă.
În zilele acelea de groază şi de sălbăticie nemaipomenită mergea cu trenul spre oraşul Tiraspol o femeie evlavioasă.
Cu toată ameninţarea bolşevicilor şi cu toată grozăvia pedepselor care aştepta pe cei nesupuşi ordinelor, evlavioasa femeie nu s-a sfiit nicidecum de legea stăpînirii, ci purta totdeauna o Cruce mare de aur, la gît.
Aceasta era arma şi acoperămîntul şi mîngîierea ei. Era mai bucuroasă să moară, decît să lepede semnul cel de mîntuire. Dar săraca fiind obosită din cauza grozăveniilor din vremea nopţii, a adormit în tren.
În vremea asta un mare pungaş, care sta aproape, i-a scos încetişor Crucea care se zărea de sub haină, fără să simtă femeia.
Cînd s-a trezit ea din somn, prima ei grijă a fost să caute Crucea la gît.
Văzînd că lipseşte, a început să plîngă şi să întrebe cine i-a luat Crucea. Neafîndu-se hoţul, ea a tras semnalul de alarmă.
Numaidecît a venit conductorul întrebînd cine a tras alarma şi ce s-a întîmplat.
Atunci femeia, fără cea mai mică sfială a declarat că i s-a furat Crucea de aur pe care o purta la gît. Conductorul a rămas uimit şi nu ştia ce să creadă. În vremea aceea nu mai îndrăznea cineva să poarte la el lucruri sfinte şi mai ales să reclame că a pierdut o Cruce.
După puţină gîndire, funcţionarul a zis către femeie, în auzul tuturor:
„Dacă tu, în vremea asta de groază îndrăzneşti să porţi crucea la gît şi nu te sfieşti ca să reclami pierderea ei, pentru curajul tău se cuvine să opresc trenul şi, făcînd percheziţie, să-ţi caut Crucea pe care o cnisteşti atît de mult.”
Şi în adevăr a oprit trenul şi făcîndu-se cercetare a aflat şi i-a dat înapoi femeii cinstita ei Cruce.
Iată o pildă de bărbăţie care ne învaţă cît poate curajul credinţei. Ruşine să le fie celor care în vremuri de pace nu îndrăznesc a-şi face semnul Crucii în faţa boierilor şi nu mărturisesc credinţa lor la vreme de întrebare.
O femeie a uimit prin curajul ei pe cei mai înverşunaţi duşmani ai credinţei, cari au rămas ruşinaţi şi numai de ruşine au defăimat legea lor şi i-au făcut dreptate.
Eu cred că în clipa cînd a reclamat femeia pierderea Crucii, au prins curaj cei credincioşi cari erau de faţă şi îngerii din cer i-au împletit cununa mărturisirii credinţei, iar demonii cari şedeau după grumazul funcţionarilor comunişti s-au ascuns atunci în fumoarul maşinii, neputînd suferi ruşinea. În adevăr reclamaţia femeii este şi ea ca o mărturisire a credinţei în faţa tiranilor comunişti, iar curajul ei este curaj mucenicesc, pe cîtă vreme era ştiut, că cine poartă lucruri sfinte sau vorbeşte despre credinţă este pedepsit cu moartea.
Curajul credinţei a îmspăimîntat de multe ori şi pe cei mai sălbatici prigonitori din Rusia
De 40 de ani încoace şiragul mucenicilor şi al mărturisitorilor din Rusia nu s-a curmat deloc. Şi în ziua de astăzi, în părţile îngheţate din Siberia, unde sunt duşi la muncă silnică cei binecredincioşi, chinurile muceniceşti urmează regulat.
Sunt unii dintre credincioşii condamnaţi, cari nu voiesc să lucreze în zile de sărbători şi Dumineci. Pentru asta li se opreşte hrana şi sunt bătuţi fără milă, dar ei rabdă toate cu mulţumire, pentru porunca lui Dumnezeu.
Alţii dintre condamnaţi nu vor să lucreze deloc pentru stăpînire (socotind că este stăpînirea lui Antihrist), pentru asta sunt chinuiţi pînă la moarte cu bătăi, cu foame şi cu frig, fiind lipsiţi de adăpost şi de hrană.
Toţi aceştia intră în rîndul noilor mucenici, cari udă mereu pomul Sfintei Credinţe şi îmblînzesc mînia lui Dumnezeu, care cu dreptate este pornită asupra lumii necredincioase de astăzi.
Mai sunt apoi o mulţime de rîvnitori ai credinţei, cari trăiesc ascunşi prin pădurile cele nestrăbătute din Siberia şi Caucaz.
Ei duc o viaţă aspră ca şi Sfinţii Părinţi din vechime, iar Milostivul Dumnezeu îi acoperă ca să nu fie descoperiţi de stăpînire. Apoi clericii şi mirenii cari nu ascultă de Biserica lui Alexie, se adună în locuri ascunse sub pămînt (în catacombe) şi fac slujbe. Aceştia fac parte din Biserica liberă a „Catacombelor” şi au astăzi 10 arhierei şi mulţime de preoţi, cari se poartă mireneşte la arătare. Prin rugăciunile lor ne miluieşte Dumnezeu şi pe noi nevrednicii, care nu avem nici o silă şi totuşi ne poticnim spre cele deşarte şi nu purtăm grijă de mîntuire.

Binecuvântarea lui Dumnezeu depăşeşte puterea noastră de înţelegere

"Şi s-au adunat Apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat. Şi El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci mulţi erau care veneau şi mulţi erau care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce. Şi au plecat cu corabia spre un loc pustiu, de o parte. Şi i-au văzut plecând şi mulţi au înţeles şi au alergat acolo pe jos de prin toate cetăţile şi au sosit înaintea lor. Şi ieşind din corabie, Iisus a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor, şi a început să-i înveţe multe. Dar, făcându-se târziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu şi ceasul e târziu; slobozeşte-i, ca mergând prin cetăţile şi prin satele dimprejur, să-şi cumpere să mănânce. Răspunzând, El le-a zis: Daţi-le voi să mănânce. Şi ei I-au zis: Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce? Iar El le-a zis: Câte pâini aveţi? Duceţi-vă şi vedeţi. Şi după ce au văzut, I-au spus: Cinci pâini şi doi peşti. Şi El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete, cete, pe iarbă verde. Şi au şezut cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci. Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, privind la cer, a binecuvântat şi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca să le pună înainte, asemenea şi cei doi peşti i-a împărţit tuturor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat. Şi au luat douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri şi cu ce-a rămas din peşti. Iar cei ce au mâncat pâinile erau cinci mii de bărbaţi. Şi îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va slobozi mulţimea". (Marcu 6, 30-45)

La o grea încercare au fost supuşi Ucenicii Domnului. Apostolii Domnului nostru Iisus Hristos au fost puşi în dilemă atunci când Mântuitorul I-a îndemnat pe ei să ofere hrană mulţimilor. Au calculat imediat cam câţi oameni sunt şi au ajuns la dezarmanta concluzie că cinci pâini şi doi peşti sunt insuficiente. De unde să ia 200 de dinari pentru a putea cumpăra hrană îndestulătoare pentru câteva mii de oameni? Au fost contabili buni, însă uitau că Domnul Hristos era cu ei. Aici descoperim modul cum lucrează Dumnezeu şi aşteaptă contribuţia şi puţina noastră osteneală. Unde nu mai răzbim noi, vine Bunul şi Milostivul Dumnezeu şi întregeşte totul cu binecuvântarea Sa. Mântuitorul priveşte spre darurile aduse de oameni, adică cele cinci pâini şi cei doi peşti, apoi, în chip dumnezeiesc, le înmulţeşte. Din mâna Sa divină le oferă ucenicilor, iar aceştia le-au împărţit mulţimilor. Ne mai spune pericopa evanghelică de astăzi, că la urmă s-au adunat douăsprezece coşuri cu fărâmituri. Şi fărâmiturile aveau în ele semnul binecuvântării şi al milostivirii divine. Vedem că binecuvântarea lui Dumnezeu este un lucru excepţional şi depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Astfel, darurile aduse la Sfânta Liturghie, prin pogorârea Sfântului Duh, devin Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Din ele se împărtăşesc credincioşii în nădejdea vieţii veşnice. Să facem un calcul duhovnicesc: să adunăm faptele bune şi să scădem din ele pe cele rele. Ne mai rămân măcar câteva fărâmituri de veşnicie?

Sursa: teologie.do.am

Cum să participăm corect la sfintele slujbe?

Când venim în sfânta biserică bine este să ajungem înainte de începerea slujbei, să ne închinăm la sfintele icoane, să dăm pomelnicul, iar apoi să ne aşezăm liniştiţi în locul nostru. Dacă am întârziat mai mult, să nu tulburăm şi pe ceilalţi din biserică mergând până în mijlocul bisericii, ci să aşteptăm sfârşitul slujbei pentru a ne închina la sfintele icoane. Poziţia trupului în biserică este foarte importantă, pentru că dispoziţia trupului se răsfrânge asupra sufletului; de preferat să stăm cu trupul într-un loc, adunaţi, cu capul plecat şi cu gândul la Dumnezeu. Această atitudine ajută sufletul să se înalţe către Domnul. Dacă însă ne uităm în jurul nostru, ne foim, ne răsucim, ne plimbăm prin biserică, nu ne ajută nici nouă să ne adunăm mintea şi inima spre Dumnezeu, şi nici celor de lângă noi. Mulţi tineri mi-au mărturisit că ar veni la biserică, însă sunt unii credincioşi care se uită la ei, îi analizează şi poate îi bârfesc. Aceasta nu este o scuză pentru cine vrea să vină la sfintele slujbe, dar este un lucru care împiedică pe unii credincioşi mai tineri să se apropie de Biserică.

Sursa: teologie.do.am

Ce este ura de rautate?

Un frate s-a dus la avva Pimen si, stand ei impreuna, a inceput sa-l laude pe un alt frate, zicand despre el ca uraste rautatea. Atunci avva Pimen il intreaba: "Ce este ura de rautate?“. Fratele s-a poticnit si n-a stiut ce sa raspunda. S-a ridicat, s-a inchinat in fata batranului si i-a zis: "Spune-mi, ce este ura de rautate?“. Batranul i-a raspuns: "Iata ce este: cand cineva uraste pacatele sale si-i da dreptate aproapelui“.

Rugaciunea neincetata

Au venit odata, la avva Lucius, la Ennaton, cativa calugari euhiti. Batranul i-a intrebat: „Ce lucrati voi cu mainile?“. Ei au raspuns: „Noi nu ne atingem de lucru, ci, cum zice Apostolul, ne rugam neintrerupt“. Batranul ii intreaba: „Dar nu mancati?“. Ei zic: „Da“. El: „Si cand mancati, cine se roaga pentru voi?“. Apoi: „Nici nu dormiti?“. Ei: „Da“. Batranul: „Si cand dormiti, cine se roaga pentru voi?“. N-au stiut ce sa-i raspunda. El a continuat: „Iertati-ma, dar voi nu faceti cum spuneti. Eu am sa va arat ca, desi lucrez cu mainile, ma rog neincetat. Iata cum: Ma asez, cu Dumnezeu, sa-mi umezesc smicelele. Apoi le impletesc in funie zicand: «Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea». Si-i intreaba: „Oare aceasta nu-i rugaciune?“. Ei au raspuns: „Ba da“. Apoi continua: „Toata ziua lucrez si ma rog si castig mai mult sau mai putin de saisprezece parale. Dau doua de pomana, la poarta, iar de restul mananc. Cine primeste cele doua parale se roaga pentru mine in timp ce mananc si dorm. Astfel, cu harul lui Dumnezeu, indeplinesc porunca de a ma ruga neintrerupt“.

Indemn pentru prezenta la slujbele Bisericii

Un presedinte, intors dintr-o calatorie, a fost intrebat ce l-a marcat in mod deosebit in tara pe care a vizitat-o. Acesta a raspuns fara retineri:

- Am fost marcat sa vad ca desi inchisorile acelei tari sunt zi si noapte inchise, sunt totusi pline, in vreme ce bisericile, desi sunt deschise, sunt goale.

Smerenia

Smerenia

Odata, Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vrajmasului ca o mreaja intinsa pe pamant si, suspinand, a zis: "Oare cine poate scapa de ele?" Si a auzit un glas zicand: "Smerenia". Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: "Multa sila imi faci Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu: postesti tu, dar si eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu". Si l-a intrebat Ava Macarie, care este acel lucru; si i-a raspuns diavolul: "Smerenia ta, din cauza ei nu am nici o putere asupra ta".

Pasii lui Dumnezeu

Un om, ajuns in rai, i-a cerut lui Dumnezeu sa-i descopere viata pe care a trait-o. Dumnezeu i-a infatisat-o ca si cand ea s-a desfasurat pe nisipul unei plaje. Omul a vazut ca in momentele de bucurie erau patru urme de pasi pe nisip, ale lui si ale lui Dumnezeu. Dar in clipele de suferinta, erau numai doua urme. Mahnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: "De ce in momentele grele m-ai lasat singur?". Acesta i-a raspuns: "In clipele de suferinta erau doar urmele mele, pentru ca atunci te purtam pe brate".

Sabia si coroana

Demult, un mare imparat a vrut sa incerce intelepciunea copilului sau, mostenitorul tronului, si a asezat pe o masa coroana si sabia lui. Chemandu-si fiul, i-a cerut sa se gandeasca bine si sa aleaga ce ii este mai de folos in viata. Baiatul a ales sabia.

- De ce tocmai sabia, l-a intrebat regele ?

- Pentru ca prin sabie, pot castiga si pastra coroana.

- Asa este, fiul meu, ai facut o alegere buna. Insa, tine minte: la fel este si calea pe care trebuie sa o urmeze fiecare om, fie el rege sau taran de rand: Calea Crucii, a jertfei, a daruirii de sine. Crucea este singura arma pe care o poti folosi in viata, in razboiul de toata vremea, razboiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinta si cu tine insuti. Credinta inseamna lupta. Tu ai sabia prin care poti cuceri si pastra coroana, insa Crucea o avem cu totii si numai prin ea putem primi si pastra Cerul in sufletele noastre. Sa nu uiti asta, fiul meu!

Din invataturile parintelui Arsenie Papacioc

“M-am uitat la voi sa va vad figurile, doar, doar, in felul asta as putea sa va vad si inimile. Faptul ca va aflati aici da de inteles ca va preocupa problema mantuirii, dar mai rational. As vrea sa discutam despre ceva care sa va puna in miscare. Nu teorie, tipic, tipic, si la inima, nimic. Trebuie sa zbori cu amandoua aripile, vertical, fara cea mai mica abatere. Pentru ceea ce a facut Hristos pentru noi, nu e permisa nici cea mai mica abatere. Iar daca se intampla, sa fie fara voia noastra, sa cautam duhovnicul si sa ne dezlegam. Pentru ca nici o nenorocire nu inseamna ceva, daca credinta ramane in picioare. Cel mai mare castig al Satanei este descurajarea noastra in urma unor caderi, slabiciuni. Dragii mei, nu se ajunge sa strabati distante decat pas cu pas, dar sigur. Nu va intreb daca ati auzit de iad. Ati auzit, dar nu-l cunoasteti! Apucati-va de acum de a cunoaste mai intai Raiul. Va cunoasteti dupa identitatea din buletin, dar nu va cunoasteti inimile, posibilitatile.

Nu exista pacat mic

La o conferinta, primeam bilete. Si-mi zice unul ca el are un pacat mic. Dar eu cunosc un pacat si mai mic decat al lui. Adam n-a facut altceva, decat a muscat dintr-un mar. N-a fost impotriva lui Dumnezeu, nu s-a indoit de existenta puterii divine, dar n-a ascultat. Si a rasturnat cerul si pamantul. Nu exista pacat mic! A trebuit sa vina Hristos sa salveze fiinta omeneasca. Si ne-a adus mai mult decat ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinta de a ne indumnezei. Noi, niste fiinte in dimensiunea in care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate in noi si unde inceteaza animalitatea incepe omul. Pana cand, va intrebati, dam voie animalului astuia din noi sa lucreze?

Parintele Arsenie Papacioc - Ati auzit de iad, dar nu-l cunoasteti

Parintele Arsenie Papacioc este considerat cel mai mare duhovnic roman in viata. A facut parte din “generatia de aur” a teologilor romani, a fost prigonit si inchis de comunisti. A stat in pustie cu parintele Cleopa. Din anul 1976 este duhovnicul Manastirii “Sfanta Maria” - Techirghiol.

Desi are 91 de ani, desi chinuit de boli trupesti, parintele inca mai slujeste. Cand am poposit la Techirghiol, parintele Arsenie Papacioc era treaz inca de la ora 4.00 dimineata, iar la ora 5.00 era deja in altar. Parintele Arsenie Papacioc a slujit Sfanta Liturghie si apoi pomenirea mortilor. Pe la ora 11.30 a mers la chilie sprijinit de bratul unei maici, caci nu se mai poate deplasa singur. Pentru a-si imparti putinul timp celor care se inghesuie la usa sa, a renuntat sa mai manance. A primit in chilia sa doua femei, venite sa-i ceara sfatul. Una dintre ele ne-a marturisit ca fiul ei de 29 de ani are un chist undeva la plamani si ca medicii nu i-au dat mari sanse de supravietuire. Parintele i-a spus insa ca va scapa cu zile. Oamenii spun ca duhovnicul este vazator cu duhul.

Am intrat si noi pentru a-i oferi cateva exemplare din “Lumina”. A primit ziarul cu bucurie si ne-a binecuvantat. Am fost invitati in biserica, acolo unde parintele Arsenie Papacioc ne-a vorbit despre ceea ce trebuie sa facem pentru a ne mantui. La final a pastrat pret de cateva clipe un moment de tacere, apoi a spus: “Asa-i ca e greu cand taci, dar sa nu taci, sa vorbesti tacand!”. A iesit din biserica sprijinit de acelasi brat. S-a oprit in pridvor si ne-a rugat: “O rugaminte mare, dar e greu daca nu se implineste - sarutati pe Sfanta Parascheva si din partea mea”.

Dumnezeu ne-a creat numai pentru El

Dragii mei, fiinta omeneasca este cu totul superioara intregii creatii. Umanitatea e superioara ingerilor. Dumnezeu a creat ingerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru ca sunt curati. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca sa fim impreuna cu El in vecii vecilor, iar pentru asa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat inger pazitor, pe care l-ati uitat! Dar n-ati simtit pe dracul pe spinare ca sa vedeti cat de important e ingerul pazitor impotriva lui. Se spune ca este cu neputinta sa nu mori daca vezi un inger in adevarata lui lumina. Ingerul asta are o misiune grozav de importanta. Toate gandurile si cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de inger la Dumnezeu.

Daca nu poti sa-ti iubesti vrajmasii, macar sa nu-i urasti

A iubi vrajmasii e o porunca, nu un sfat! Eu, care stau de vorba cu multa lume, am simtit ca-mi spun - parinte, pana aici! Fac orice, 1.000 de metanii pe zi, dar sa nu-mi spui sa-mi iubesc dusmanii. Vedeti ghearele dracesti care stapanesc pe fiecare? Daca nu poti sa-ti iubesti vrajmasii, macar sa nu-i urasti, si nu mai esti in balta, ci pe treapta. Sa facem putina cantareala negustoreasca... Focul iadului e o realitate, nu o sperietoare adusa de duhovnici sau parinti in educatia religioasa. Iadul e o mare realitate! Si daca nu ierti, mergi in focul de veci. Focul de acolo e de mii de ori mai tare decat focul de aici, si-i fara lumina. Nu te vezi cu cineva! Si nu stai acolo un timp, ci o vesnicie! Dati-va seama, ingrozitor! Pentru ca nu numai suferinta fizica te macina, ci si faptul ca esti rupt de iubirea lui Dumnezeu pe vesnicie. Te ingrozeste vesnicia asta, mai fratilor! Te plictisesc de multe ori chiar niste bunatati, ca te saturi de ele.

Barfa

Psalmul 33 al lui David ne arata, dintru inceput, adevarata vocatie a omului, aceea de lucrator al rugaciunii neincetate: "Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda Lui in gura mea.” Neputand sa-si implineasca aceasta menire, omul zilelor noastre, parca mai mult ca oricand in istorie, se vatama sufleteste prin vorbirea de rau a semenilor.

Indiferent de context, barfa nu poate fi bineplacuta lui Dumnezeu. Din binevestitori ai Adevarului din marturisitori si rugatori, barfa ne transforma frecvent, in purtatori ai unor informatii care nu ne sunt de niciun folos, de multe ori, ai unor minciuni, pe care le propagam, aratand atat lipsa de intelepciune, cat si de iubire.

Cu totii traim vremurile cand barfa se consuma dintr-un cadru restrans, cu ocazia unei intalniri, la „o cafea”, in parc, in timpul unei petreceri, pana la nivel national, intr-un cadru institutionalizat. Astazi avem "presa de scandal”, "barfitori de meserie” ce speculeaza adeseori curiozitatea bolnava a semenilor lor. Casatorii, divorturi, neintelegeri, "la nivel inalt”, si multe altele, fac subiectul primelor pagini ale acestor publicatii, spre "deliciul impatimitilor”.

Asistam, ca in mai toate domeniile de activitate, la un fenomen de "globalizare” a barfei. Nu ne mai mira faptul ca am ajuns sa avem barfe comune cu oamenii apartinand celorlalte state ale U. E. sau din S.U.A.

Mediul online, creeaza, la randul sau, toate conditiile prielnice raspandirii barfelor. Acestea nici nu mai necesita intalnirea reala cu celalat partener de dialog. Pornind de la barfele despre colegul de facultate, colega de serviciu, sau vecinul de la parter, pana la cele despre Inna, Brad Pitt si Lady Gaga, acestea sunt postate sub anonimat sau nu, pe site-uri de profil.

Este trist ca la noi in tara acest gen de publicatii are o mare rata de succes. Ca in orice economie de piata, oferta lor generoasa nu este insa decat raspunsul dat unei cereri pe masura. Dar toti acesti indicatori, pe langa sensul lor strict, ne dau indicii ingrijoratoare despre fondul moral al acestei majoritati consumatoare de "stiri picante”. La randul lor acestia, propaga toate aceste stiri pe bloguri, pe messenger si e-mail.

Din nefericire, ne-am obisnuit atat de mult cu acest gen de informatii, incat cu greu mai bagam de seama ca, in numele dreptului nostru la libera informare, traim, zi de zi, sub "zodia” nefasta a barfei. Contribuim, astfel, poate fara a ne da seama, la sporirea inflatiei cuvantului. Altfel spus, graim cuvinte tot mai multe, dar lipsite de valoare.

Este nevoie sa constientizam ca orice barfa se intemeiaza pe cuvinte rostite in desert, care, in timp, lasa rani adanci in noi si in ceilalti. Ranile barfei se pot vindeca numai prin pocainta si rugaciune.

Parintele Arsenie Papacioc - Moartea nu vine sa-i faci o cafea

In viata mea, am fost la multe capataie de muribunzi. Tipete grozave, vedeau dracii, vedeau pacatele exact cum le-au facut! Nu se puteau salva, ca moartea nu vine sa-i faci o cafea! Vine sa te ia. Te duce unde-s faptele, nu discuta. Si toti acestia doreau sa mai traiasca o zi. Ziceti ca-i putin… dar sa vedeti, cand se opreste rasuflarea, ce importanta e o clipa. Justitia divina e incadrata de marea iubire divina, si ne iarta cu o suspinare. Asta m-a facut sa spun ca o clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune. Si un mare traitor a zis ca aceasta clipa e mai mult decat cosul cu lacrimi. Dumnezeu vrea o inima sincera, si nu mii de rugaciuni. Vrea inima noastra. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decat timpul. Ni l-a dat ca sa ne salvam. Ne-a suferit, ne-a ingaduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu - ne tine o viata intreaga! Daca am gasi cu putinta sa intrebam pe cei de sus - ce v-a costat de ati ajuns la atata fericire, raspunsul ar fi: timp, putin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca sa luptam, ca harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.

Omul ipocrit

Dupa ce a muncit cateva ceasuri pe camp, un taran s-a asezat la umbra unui pom sa se odihneasca. Deodata, langa el a venit in zbor o rata salbatica si s-a oprit chiar alaturi, sa ciuguleasca boabele cazute pe ogor. Usor, taranul si-a scos caciula si - zdup! - a prins pasarea.

- Ce noroc pe capul meu, si-a zis. O sa fac un foc de vreascuri si o sa prajesc rata asta. Sa vezi ce buna o sa fie!

Dar in timp ce incerca sa scoata pasarea de sub caciula, aceasta se strecura repede pe langa mana omului si, ridicandu-se imediat in zbor, dusa a fost. Privind cu necaz dupa ea, taranul a mai zis:

- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu sa vada cum m-am indurat de pasarea aceasta, dandu-i drumul, si sa ma rasplateasca pentru binele pe care l-am facut!

Oare ce rasplata ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce incearca sa ascunda un pacat cu alt pacat, o minciuna cu alta minciuna, un rau cu alt rau, acela singur se pacaleste. Asa cum intunericul se alunga doar cu lumina, tot astfel raul nu poate fi alungat decat cu bine.

"Pacatul este nedreptate. Cine pacatuieste fie se nedreptateste pe sine, fie nedreptateste pe altul."


Nu fa cruce cantand ca la mandolina!

Atunci cand facem crucea ne plecam Sfintei Treimi. Cand ridici mana la frunte, toata inaltimea, Tatal, apoi, toata adancimea, Fiul si duci la umeri, toata latimea, Sfantul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar daca o faci asa, ca si cum ai canta la mandolina, atunci nu stiu care draci vor mai fugi, mai mult ii incurajezi.


40 de ani erau un timp si nu o vesnicie

Unui oarecare ins i s-au descoperit suferintele din iad. Pana la glezne era unul in foc si tipa groaznic. Si l-a intrebat asta - de ce tipi asa? Pentru ca vesnic sunt in focul asta! Si a mers de a dat de altul care era in foc pana la gat; dar asta se bucura din cand in cand. Si a spus: cu mult mai mult sunt in foc decat altii, dar ma bucur cand se mai face cate unul din neamul meu preot, si peste 40 de ani ma scoate de aici. Vedeti, psihologic, 40 de ani erau un timp si nu o vesnicie. Era fericit pentru ca avea o nadejde.

Fratilor, la judecata vom fi intrebati: de ce n-ai iubit? Pentru ca am dusmanit, pentru ca am vorbit de rau, pentru ca am ucis! Luptati, de ce nu vreti sa cereti harul lui Dumnezeu? Cand vin ispite de tot felul, strigati la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu stati in virtutea inertiei, traiti fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va intelege, vrea sa va ajute. Ne urmareste pentru ca ne iubeste. Hai sa ne iubim!”

Incredere

Un om calatorea pe un drum de tara, impreuna cu sotia sa. Obositi de atata mers si vazand ca ii prinde noaptea pe drum, cei doi calatori au vrut sa traga la un han. Dar hangiul, om rau, a refuzat sa-i primeasca, spunandu-le ca nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a aratat nemultumita.

- Ei, lasa, femeie - a incercat sa o linisteasca omul - lasa, ca stie Dumnezeu ce e mai bine!

- Mai, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine cand - uite! - nu avem unde sta peste noapte ?!

In sfarsit, au plecat mai departe si, spre bucuria lor, au intalnit un taran, om sarac, dar bun la suflet. Vazand ca i-a prins noaptea pe drum, taranul i-a primit cu drag in casuta lui.

Dar a doua zi dimineata, cand au vrut sa plece mai departe, taranul le-a dat o veste uluitoare celor doi calatori: peste noapte, hanul fusese atacat de hoti, care ii jefuisera pe toti calatorii.

- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie sa avem incredere in felul in care Dumnezeu le randuieste pe toate. Tii minte ce ti-am spus aseara ? "Lasa, stie Dumnezeu ce e mai bine."

"Fara nici o indoiala ca Dumnezeu randuieste faptele noastre mai bine decat am putea-o face noi insine."

Bucuria Maicii Domnului de Sfanta Inviere - Sfantul Ioan Iacob

Bucură-te Preacurată
Care ieri te-ai tânguit,
Iată Fiul tău cu slavă
Din mormânt a răsărit!
Toată firea prăznuieşte
Învierea lui Hristos,
Toate se îmbracă astăzi
Cu veşmînt prealuminos!
Îngerii şi pământenii
Cântă azi acelaşi grai,
Iar Adam şi cu tâlharul
Azi se veselesc în Rai.
Nu mai este astăzi pază
În Edenul cel ceresc,
Uşa stă mereu deschisă
Pentru neamul creştinesc.
Nu se mai socoate Crucea
Ca organ chinuitor:
Ea rămâne "Steagul Slavei"
-Semnul cel biruitor-!
Băutura cea amară
De Hristos s-a îndulcit
Şi "împărăţia morţii"
Pe vecie s-a zdrobit!
Tu fiind mai înainte
"Maica Sintelor dureri",
Astăzi eşti "a Slavei Maică"
Şi a "Sfintei Învieri"!